Fereastra spre sens

Timp de citire: 6 minute

„Covorul” de noroi

Azi-noapte n-am putut dormi. Mi-am adus aminte de povestea unei fetițe, nu mai mare de 7-8 ani, cu păr castaniu, ochi mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna, prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un „covor” de noroi.

Oare ce s-a întâmplat cu această fetiță? Cum de a ajuns aici? Povestea e lungă, dar voi încerca să extrag esența.

Muntele „Eu Sunt Cel Care Sunt”

La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, „Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf era ascuns de norii denși. Muntele se numea ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar găsi ceva mai bun decât ce trăise în viața ei până atunci.

Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârieturi și răni i-au fost provocate de pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Se știe doar că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice, chiar dacă simțea că ar mai fi putut puțin.

Nu a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde este complet întuneric, un întuneric dens și simți cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis,  a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed, și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în ghearele unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Se simțea însă atât de obosită, și s-a refugiat din nou în somnul greu.

Aventura din Palat

Nu se știe cât a durat călătoria. Se știe însă că, la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar atât de înalt, nu arăta ca-n povești, strălucitor, ci avea o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă; a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-o dată a izbit-o lumina puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare, era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei, a văzut o ușă îngustă la care se ajungea urcând multe trepte.

A urcat treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau în spirală spre turnul palatului; acestea erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus  pe care scria „Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește, având o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria „Speranță”, ci „Îndoială”. Brusc, își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…

Rochița de mătase

Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o gălăgie plină de veselie. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreaptă pentru a se așeza acolo neobservată, aparent, de nimeni.

Se așază temătoare pe scaun admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa de la scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară încet scările, o privește blând și se îndreaptă către ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: „Tu cine ești? Înainte de a intra în palat, toată lumea își lasă murdăria afară”. Fetița deschide ochii mari care i se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce către servitori și le spune: „Are nevoie de o baie într-un ocean cu apă caldă și limpede. După baie, dați-i o rochiță de mătase, țesută de serafimi.”

Nu se știe prin ce proces a trecut fetița. Cert este că a apărut în sală, în fața bărbatului între două vârste, transformată. „Acum te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. „Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. „De ce taci? Nu ai nimic de spus?” „Ba da,” spune fetița. „Vreau să mă întorc acasă”. Deodată în sală s-a lăsat o tăcere grea. „De ce?”, o întreabă bărbatul privind-o cu atenție. „Nu-ți dorești să trăiești într-un palat?” Temătoare, fetița îi spune: „Aș vrea să-i aduc pe părinții și pe frații mei aici”. Apoi, fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri spre ieșire. Era convinsă că, se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.

Aripile libertății

Deschide ușa, iese și în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată în soare și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă spre ea și o întreabă: „Unde mergi?”. „Merg să-i aduc pe părinții și frații mei aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: „Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Însă, e uimitor faptul că, prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți.