Fereastra spre sens

Timp de citire: 3 minute

„Te caut din toată inima.” Psalm 119(118)

M-a întrebat cineva odată: „Cum ar arăta o zi din viața ta fără ritmul rapid pe care ți-l impune societatea în care trăim, fără obligații, priorități, un program impus de alții, fără „trebuie”?”. Apoi m-a îndemnat să fac o călătorie interioară: „Imaginează-ți că ești la marginea unei păduri, într-o casă și ai avea o zi la dispoziție. Ce ai face în acea zi?” Apoi: „La care parte din tine ai schimba ritmul?”.

Răspunsul meu a venit pe nerăsuflate: „Ah, ce loc minunat ai ales! Pădurea mă fascinează. Probabil aș petrece acolo ani întregi din viață fără să mă plictisesc.

Îmi imaginez că este vară când totul e verde și pădurea vibrează de viață. Primul lucru pe care l-aș face dimineața ar fi să ies la aer, unde mi-aș petrece întreaga zi, fie că mănânc, fie că mă rog, fie că citesc, fie că dorm. După ce aș lua micul dejun aș pleca în explorare.

Ce minunat și terapeutic este aerul pădurii! Ce peisaje minunate! Ce bogăție de copaci, plante și flori! Ce minunate sunt animalele și păsările! Chiar și cele de pradă, privite de la distanță. Mi-ar plăcea, spre exemplu, să văd un vultur imperial planând în albastrul cerului sau o haită de lupi care îngrijindu-și puii sau un urs care mănâncă zmeură – așa impunător și frumos!

M-aș așeza lângă un stejar, având în inimă și pe buze Sfântul Rozariu, și aș aduce mulțumire lui Dumnezeu pentru natura minunată pe care a creat-o și pentru binecuvântarea de a fi avut posibilitatea să o văd.

Mi-ar plăcea și să mă așez într-o poieniță cu flori, să scriu despre frumusețea și măreția naturii, să-mi întipăresc în minte și în suflet imagini pentru a avea amintiri vii pentru mai târziu din care să mă „hrănesc” și să „respir”.

M-ai întrebat asupra cărei părți din mine aș schimba ritmul. Cred că mintea mea are nevoie de cea mai mare grijă în perioada asta. Ce binecuvântare ar fi să nu mai zboare în atâtea direcții, ci într-una singură: frumusețea pădurii!

Doar să trăiesc conectată la natură, cu mintea limpede, liberă și concentrată pe un singur lucru: natura minunată pe care a creat-o Dumnezeu. Nu m-aș mai gândi la sensul vieții, ci pur și simplu aș trăi!

Apoi voi începe să urc muntele. Ajung la brazi, la vulturi și la florile de colț. Urcușul cere efort. Nu mai e ca statul comod în poieniță. Acest efort îmi amintește din nou de sensul vieții, care este eliberarea sufletului și înălțarea lui către Dumnezeu.

Dar ajungând în vârful muntelui, observ că Dumnezeu se îndepărtează de mine, pentru că sensul meu nu vine dintr-un efort solitar, ci din comuniune cu oamenii. Prin urmare, la sfârșitul zilei, mă voi întoarce la casa de la marginea pădurii, mă voi odihni, iar a doua zi voi porni spre civilizație pentru a împărtăși cu ceilalți minunata creație a lui Dumnezeu.”