Fereastra spre sens

Lumina în care putem înțelege și împărtăși

Categorii:

recent posts

Scriu pentru a descoperi sensul realității în care trăim și pentru a împărtăși cu ceilalți lumina care vine din înțelegere și trăire.

    De ce suferim? Conflictul dintre corp, minte și suflet

    Timp de citire: 9 minute

    În zona de confort

    Sunt creștină de mulți ani, dar nu am fost consecventă în a practica credința deși interesul meu față de creștinism a fost viu dintotdeauna.

    Acum ceva vreme am avut o discuție cu o fostă colegă care m-a scos din zona de confort în care mă aflam atunci. Are în jur de 20 de ani, dar dificultățile vieții au dus la o maturizare precoce. Prin felul de a fi a dat dovadă de sensibilitate, curaj de a gândi și a pune întrebări și asumare de responsabilități grele. Eu, la vârsta ei, încă nu mă desprinsesem complet de adolescență. Am admirat-o și am dobândit o sensibilitate aparte față de ea.

    Mi-a spus că e sceptică în ce privește existența lui Dumnezeu și m-a întrebat de ce ne-a creat. I-am răspuns: „pentru a ne bucura de viață”. „În viața mea a fost mai mult suferință. Cum să mă bucur de viață?”, a întrebat ea cu un soi de amuzament amestecat cu tristețe.

    Întrebarea acestei femei tinere este în mintea multora dintre noi, fie că o conștientizăm, fie că nu: „Dacă Dumnezeu este bun și ne-a dat viață pentru că ne iubește, de ce există atâta suferință în lume?”

    La ce ne raportăm?

    În general, psihologii consideră că oamenii în sine sunt buni, dar fiecare în parte este responsabil de cum își construiește destinul. Observăm însă în jurul nostru că există oameni care au situații materiale bune, au succes în diferite domenii, sunt înzestrați cu un anumit talent sau mai multe și, totuși, nu sunt fericiți, ba, mai mult, devin dependenți de droguri, alcool sau idei și comportamente distructive. Cum se explică? Parcă ceva lipsește din această imagine prin care eu sunt responsabilul absolut asupra destinului meu. Fiecare are o părere diferită legată de adevăr, bine și dreptate, prin urmare, atunci când ne întâlnim apar tot felul de conflicte.

    Din anumite perspective biologice, suntem un accident al naturii sau provenim din animale. Rațiunea este cea care ne deosebește de ele, dar instinctele acționează de multe ori în mod distructiv. Oare să trăim la întâmplare pe acest pământ, iar instinctele să dicteze relațiile dintre noi?

    Potrivit creștinismului, am fost creați de Dumnezeu, înzestrați cu conștiință și libertate. Am rupt însă legătura cu Dumnezeu dorindu-ne să ne facem pe noi înșine dumnezei și am răsturnat ordinea creației.  Asta provoacă multă suferință. Este oare Dumnezeu străin de suferințele noastre?

    Întrebarea care ne macină pe toți: De ce suferim? De unde provine acest conflict dintre corp, minte și suflet? Ce știu este că acest conflict este sursa unei anxietăți legată atât de evenimentele de zi cu zi, cât și  de viață în general.

    Cum apare conflictul interior?

    Din punct de vedere biologic  suntem înzestrați cu instincte. Acestea ne determină să reacționăm automat, să căutăm supraviețuirea și plăcerea imediată. Instinctele nu sunt rele în sine, dar lăsate să conducă ființa umană pot deveni distructive. Ele aduc echilibru biologic, dar nu dau sens vieții. Limitările și vulnerabilitatea corpului provoacă suferință.

    Din punct de vedere psihologic, mintea umană încearcă să controleze, să interpreteze și să medieze între instincte și realitate. Este capabilă să anticipeze, să se teamă și nu reușește să controleze tot. Nu poate să aducă întotdeauna armonie între dorințe și realitate. De aici apare confuzie, anxietate și haos.

    În dimensiunea spirituală sufletul caută sens, iar dacă nu-l găsește sau valorile în care crede sunt în contradicție cu ale celorlalți apare confuzie și dezorientare. Corpul spune: „Reacționează!”. Mintea spune: „Controlează!”. Iar sufletul: „Ce rost are?”.

    Știință sau religie?

    Să presupunem că eu am o problemă de matematică, mă ajută să mă întreb: „Ce sens are această problemă?”. Mai degrabă caut soluții. În același timp, dacă suferința mea pare fără sens, are rost să apelez la formule matematice?

    Majoritatea oamenilor cred că știința și religia sunt într-un conflict absolut. Conflictul apare însă atunci când avem pretenția ca știința să răspundă la sensul vieții, iar religia la probleme tehnice.

    Oamenii au nevoie să înțeleagă atât mecanismul de funcționare a lumii în care trăiesc, cât și sensul pentru care trăiesc. Prin urmare, și știința și religia pot fi de ajutor dacă adresăm întrebările domeniului adecvat. Ele nu sunt întotdeauna în conflict, ci mai degrabă se completează una pe alta.

    Știința explică aspectul biologic și psihologic, iar religia aspectul spiritual. A considera corpul, mintea și sufletul ca realități separate duce la conflict interior. Ele, de fapt, sunt trei aspecte ale aceleiași realități – ființa umană. Nu putem separa mecanismul funcționării omului de sensul lui. El le integrează pe toate trei. Prin urmare, explicațiile biologice și psihologice nu sunt suficiente pentru a răspunde tuturor întrebărilor noastre. Este nevoie și de dimensiunea spirituală (sufletul) pentru a avea o imagine completă.

    Poate creștinismul să rezolve acest conflict?

    Omul a fost creat în armonie cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. Potrivit creștinismului ordinea este: Dumnezeu, propriul sine și aproapele. Atunci când primii părinți au încercat să răstoarne ordinea creației, natura umană a pierdut armonia.

    Potrivit creștinismului oamenii au o natură comună. Nu sunt eu separată de ceilalți. Prin urmare, prin căderea primilor părinți am moștenit un dezechilibru. Nu o vină personală, ci o stare. Acest lucru s-a datorat faptului că libertatea a fost greșit înțeleasă. În loc să acceptăm realitatea că suntem creații ale lui Dumnezeu, noi ne revoltăm și vrem să fim proprii noștri dumnezei.

    Atunci când am rupt relația cu Dumnezeu, omul a intrat în conflict cu sine și cu ceilalți pentru că nu mai există un punct de reper obiectiv. Biologic suntem vulnerabili, ne îmbolnăvim, suferim și murim. Psihologic, mintea umană nu poate deține un control absolut. Sufletul, care ar trebui să aducă unitate între corp și minte, este dezorientat de conflictul dintre ele, iar fără un principiu exterior care să aducă unitate pierde sensul.

    M-am întrebat la început dacă Dumnezeu este străin de suferința noastră. Potrivit Vechiului Testament, după cădere Dumnezeu a început să pregătească un plan de salvare omului, iar prin Isus Cristos Dumnezeu a intrat în însăși natura umană. Isus a suferit fizic: a fost biciuit, a purtat Crucea, a fost răstignit și a murit. Psihologic a simțit durere, tristețe, trădare, frică, alienare și abandon. Sufletește însă, el nu și-a pierdut identitatea de Fiu al lui Dumnezeu și a fost fidel până la moarte planului de salvare a omului.

    Isus nu a eradicat suferința, însă a transformat-o. Biologic suntem fragili, ne îmbolnăvim și murim. Însă prin Înviere Isus ne-a dat șansa la o nouă viață. Psihologic, suferința nu a dispărut, dar nu o mai purtăm singuri, ci în relație cu Dumnezeu, iar atunci capătă sens. Sufletul nu mai este dezorientat, ci conectat la un centru interior care aduce unitate.

    Suferința nu mai este un loc care te distruge, unde te închizi și intri în disperare, ci un loc de întâlnire cu Dumnezeu și cu ceilalți. Prin Isus, natura umană a fost transformată. Numai că Dumnezeu nu acționează în viața noastră fără acordul nostru. Altfel, nu ar mai exista libertate și adeziune conștientă față de el.

    Nu spun că suferința ar trebui idealizată și că nu mai trebuie să luptăm. Isus nu a fost pasiv. A luptat împotriva suferinței și a răului pe toate planurile: a vindecat boli, a înmulțit pâinile, a vindecat sufletul și a îndemnat la pace și reconciliere.  El nu a spus că suferința în sine e bună, ci ceea ce devine ea poate fi bun. Adică un loc de întâlnire și de deschidere a inimii față de Dumnezeu și de oameni.

    Știu, în același timp, că e greu când treci prin anumite evenimente și stări, cum ar fi o boală, un eșec, pierderea unei persoane dragi, dezaprobarea celorlalți, suferința copiilor și a celor nevinovați. Ți se pare nedrept și inevitabil te întrebi: „De ce permite Dumnezeu astfel de suferințe?”.

    Cum a răspuns Karol Wojtyla acestei întrebări

    Când era copil și-a pierdut mama și fratele. În adolescență și-a pierdut și tatăl. Sub ocupația nazistă a făcut muncă grea la o carieră de piatră și mulți dintre prietenii lui au fost uciși pentru că studiau teologia. A fost urmărit și aproape ucis de naziști. După ce ocupația nazistă a fost îndepărtată, a urmat dictatura comunistă. Conflictele din interiorul Bisericii Catolice i-au provocat multă suferință. La 60 de ani a scăpat unei tentative de asasinat, iar mai târziu a fost afectat de Parkinson. Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, a cunoscut suferința adâncă sub toate aspectele. Însă suferința nu l-a umplut de tristețe, amărăciune și disperare, ci i-a înlesnit calea spre libertate și sens.

    Pentru a răspunde la întrebarea „De ce permite Dumnezeu suferința?”, scria el în lucrarea „Salvifici Doloris”, e nevoie să accepți lumina revelației. Sursa care ne indică răspunsul este dăruirea de sine a lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Crucea lui Cristos a însemnat un sacrificiu din iubire. Însă e foarte greu pentru om să înțeleagă iubirea pură.

    Isus s-a sacrificat pentru a ne dărui o viață nou, pentru a ne salva de la rătăcire și distrugere. După Karol Wojtyla nu există un răspuns unic la întrebarea „De ce permite Dumnezeu suferința?” pentru că realitatea e complexă. Putem însă obține niște indicii privind modul în care suferința îi transformă pe oameni. Ce poate rezulta din suferință:

    • Iubirea altruistă – uneori suferința poate produce un bine. Dar, de multe ori binele e parazitat de rău. Dacă Dumnezeu îndepărtează răul, poate îndepărta și binele. Suferința umană cheamă iubirea umană. S-ar putea spune că îi datorăm suferinței manifestarea iubirii altruiste.
    • Vindecarea de egoism – atunci când suferim devenim conștienți că nu suntem dumnezei și devenim mai receptivi la divin. Atunci ne putem întoarce de la rău și îmbrățișa relații mai profunde bazate pe iubire matură cu ceilalți și cu Dumnezeu.
    • Transformarea interioară – Dumnezeu ar putea permite suferința pentru a-l trezi pe om din auto-suficiență și fericire iluzorie. Cei care au descoperit rolul salvator al suferinței s-au transformat în oameni noi. De multe ori Dumnezeu permite un rău pentru a scoate din el un bine și mai mare. 
    • Corectarea unor excese – suferința poate fi permisă pentru ca omul să devină conștient de repercusiunile unor comportamente agresive sau a unor dependențe, cum este dependența de alcool. Nu se poate spune însă că orice suferință este o pedeapsă având în vedere că Isus a fost fără păcat și totuși a suferit.

    Oamenii care consideră că suferința nu are niciun sens se consumă pe interior, devin de multe ori amari și nefericiți. În schimb, suferința unită cu Cristos capătă sens și îl poate salva pe om de la un dureros conflict interior.

    Așadar, depinde de fiecare dintre noi: lăsăm suferința să ne fragmenteze, să ne izoleze și să ne distrugă? Sau căutăm un răspuns încredințați fiind de iubirea infinită a lui Dumnezeu față de oameni?

    Posted in

    Lasă un comentariu