Fereastra spre sens

Timp de citire: 4 minute

De multe ori la sfârșitul zilei avem senzația că ne lipsește ceva. Poate avem tot ce ne este necesar în viață, dar totuși, senzația de gol interior nu dispare. Există însă oameni care, chiar dacă sunt privați de libertate sau de o stare de sănătate bună, descoperă un sens în viața lor. Cum reușesc?

Gustul amar al lipsei de sens

În infernul din lagărele de concentrare naziste, Viktor E. Frankl, psihiatru austriac, evreu de origine, a simțit cum oamenilor le-a fost luat tot: libertatea fizică, demnitatea și siguranța. Unii deținuți refuzau să se mai ridice de jos și erau executați. Alții se aruncau în gardurile electrice ca să scape de suferință.

Gândul la soția lui, la familie, la munca lui și convingerea că orice om are o chemare spirituală și o valoare personală, l-a ajutat pe Viktor Frankl să suporte mai ușor ororile nazismului. Mai târziu, va pune bazele logoterapiei prin care va ajuta oamenii să descopere un sens concret și personal în viața lor. În felul acesta și suferința capătă un sens.

Întrebarea: „Ce vrea viața de la noi?” este o sursă de suferință, spunea Frankl. Dar dacă întrebarea este: „Cum răspund eu provocărilor vieții?”, perspectiva se schimbă. Nu mai sunt în rolul de victimă, ci de om responsabil care are capacitatea de a-și alege atitudinea în fața vieții și a suferinței.

Ce au descoperit oamenii de știință

De multe ori am simțit că problemele vieții mă destabilizează. Chiar dacă îmi spuneam: „Cred în Dumnezeu, deci viața are un sens”, totuși eu nu vedeam acel sens.

Un studiu recent[1] arată că lipsa de sens are efecte semnificative asupra sănătății.

„Care este legătura dintre credință și o stare de sănătate mai bună?” s-au întrebat cercetătorii. Ei au observat că mulți oameni, nu doar credincioșii conservatori, au convingerea că Dumnezeu poate vindeca o boală. Însă nu toți care cred în vindecarea prin credință, se și vindecă în realitate.

Să presupunem că am primit un diagnostic grav de la medic. Este suficient să spun: „Doamne, cred, ajută-mă!”? Dacă eu mă închid în mine, simt dispreț față de situația în care mă aflu, nu respect tratamentul dat de medici sau aștept ca boala să se vindece prin magie, mă ajută cu ceva credința?

Oamenii observați în acest studiu au arătat prin viețile lor că nu ideea de Dumnezeu aduce o transformare reală în viața noastră. Ci, mai degrabă, credința că ceva mai înalt decât noi ne oferă identitate și sens.

Credința ca antidot la lipsa de sens

Fie că a fost aclamat, privit cu venerație, iubit sau respins, abuzat și chiar ucis, Isus nu și-a pierdut identitatea de Fiu al lui Dumnezeu.

Apoi, ca Fiu al lui Dumnezeu, a avut o misiune: aceea de a ne salva din haos și de a ne da șansa la o nouă viață.

S-a identificat cu suferințele celorlalți și a adus o înțelegere mai profundă a naturii umane. A simțit respingere, trădare, anxietate, tristețe, durere și abandon. Însă în mijlocul acestui amalgam nu a schimbat direcția minții: încrederea în Dumnezeu.

Studiul de mai sus a arătat că oamenii care s-au vindecat i-au oferit lui Dumnezeu fiecare zi a vieții lor, au devenit mai conștienți de propriile limite, dar au și înțeles faptul că nu sunt singuri în lupta lor.

Isus ne-a arătat că relația dintre om și Dumnezeu nu este cea dintre supus și stăpân, ci dintre fiu/fiică și Tată. În acest context, orice om are o chemare personală, aceea de a trăi într-o relație vie atât cu Dumnezeu cât și cu ceilalți.

În ce mă privește, la un moment dat, am obosit…Liste nesfârșite cu lucruri de făcut, probleme la locul de muncă, probleme acasă, probleme în relații, probleme de sănătate, probleme financiare. Mă trezeam dimineața și îmi spuneam: „Oh! Nu! O nouă zi?!”. La sfârșitul zilei simțeam gol interior și epuizare.

Multe zile s-au scurs la fel până când am înțeles că nu soarele se ascundea de mine, ci eu de el.

[1] https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/00916471231206360