Fereastra spre sens

Am plecat din Arad cu un scop: să ajung în Parcul Rozelor și să petrec jumătate de zi în compania „regilor” florilor. În drum spre parc însă, am făcut mai multe opriri. De fapt, nu au fost opriri, ci respirații.

Trenul de la Arad la Timișoara are o viteză „amețitoare”. 60 de kilometri în două ore și jumătate. Poate și entuziasmul meu de ajunge în acel mic rai al trandafirilor m-a făcut să simt călătoria cu trenul cât o eternitate.

Ajunsă în Gara de Nord din Timișoara, m-am răzgândit. Nu am mers direct în Parcul Rozelor. Am mai făcut o scurtă plimbare până la Biserica Sfânta Maria de pe Dragalina.

Am privit biserica pe exterior și interior cu ochi de fotograf și am încercat să „prind” lumina care pătrundea prin vitralii. Aveam nevoie de ea pentru proiectul meu „Fereastra spre sens”.

În timp ce fotografiam, o femeie tânără a intrat în biserică și a petrecut câteva momente cu privirea îndreptată spre altar. M-am simțit stânjenită. Eu voiam să „prind” lumina cu aparatul, iar ea „prindea” lumina în suflet.

Am ieșit din biserică și din nou m-am răzgândit. Nu am mers în Parcul Rozelor, am mai făcut o plimbare până în Piața Maria.

Ajunsă acolo, m-am apropiat de statuia Fecioarei Maria cu Pruncul. Din nou cu ochi de fotograf, m-am luptat cu lumina soarelui care îmi „ardea” obiectivul camerei foto. Ceea ce m-a scos din rolul de fotograf au fost porumbeii așezați în fața statuii pe balustrade. Erau așezați în poziție de gardieni, dar înfățișarea lor îți dădea un sentiment de pace, ca și înfățișarea Fecioarei cu Pruncul.

Totuși… Am mai mers puțin. Până pe malul Begăi. Am coborât treptele, am aruncat o privire și m-am întors.

„Dacă tot am ajuns aici, haide să merg puțin și în Piața Operei”,  mi-am spus.

Stoluri de porumbei în fața Operei erau hrăniți de bucuria și entuziasmul unor copii. Plimbarea lungă sub soarele arzător m-a împiedicat să mă molipsesc de bucuria lor. Deși, în această călătorie, și eu am fost copil. Ca dovadă, în ciuda oboselii, mi-a venit brusc o idee: „Ce-ar fi dacă aș merge și în Piața Unirii să vizitez puțin Domul?”.

Ajunsă la Dom, mi-am îndreptat privirea în sus spre turnurile grandioase care păreau că străpung cerul albastru.

Deși sunt atrasă mai mult de gotic și clasic, asta nu m-a împiedicat să „gust” eleganța și extravaganța barocului.

Am intrat și m-am îndreptat spre statuia lui Isus care își dăruiește inima. Veșmintele luxoase m-au făcut să simt un soi de reticență, dar mâinile întinse către privitor, m-au determinat să mă apropii. „Oare cum aș putea să surprind mai bine îmbrățișarea lui Isus?” Ei bine, în genunchi.

Apoi, privirea mi-a fost atrasă de o pictură din partea stângă. Nu vreau să fiu morbidă, dar cel mai aproape îl simt pe Isus când îl văd pe Cruce. Suferința lui are ceva suprafiresc care doboară toate barierele sufletului și-l înalță spre cer.

Încă puțin timp petrecut în catedrală, apoi am ieșit în lumina arzătoare a soarelui.

Oboseala își spusese demult cuvântul. Însă curiozitatea și entuziasmul au forțat limitele corpului. Prin urmare, m-am urcat într-un taxi și m-am îndreptat spre Parcul Rozelor.

Am intrat în parc și am privit în jur puțin dezamăgită. Trandafirii începuseră să se ofilească. Totuși, am ajuns la timp. Mai erau și boboci și trandafiri care „amenințau” să se desfacă și trandafiri proaspăt înfloriți.

Am pornit camera…

Roșu aprins, roșu închis, alb, roz, galben, portocaliu, lila. Nu mă pot hotărî care îmi plac mai mult.

Poate buchetul acela bogat roșu aprins…

Poate trandafirul solitar roșu închis…

Poate un alt trandafir solitar galben…

Poate cei albi și puri ca porumbeii…

Poate cei roz care îmi aduc aminte de bomboanele din copilărie…

Poate cel roșu cu perle…

„Nu-i nimic, îi fotografiez pe toți”, mi-am spus hotărâtă.

……………………………………………………………………………………….

Soarele începea să apună. Totuși, am un tren de prins…

Oboseala fizică, oboseala entuziasmului, oboseala regretului că nu am „prins” chiar tot ce am vrut, m-au făcut să simt călătoria de întoarcere spre casă cât două eternități.

Ajunsă acasă, m-am întrebat: „Oare cu ce am rămas după ziua asta?”.

Mi-a rămas întipărită în minte acea poartă vie din Parcul Rozelor. A fost ca și când aș fi intrat în Timișoara printr-o poartă vie și am descoperit nu numai trandafiri, dar și lumina vitraliilor, rugăciunea tăcută a unei femei, o scară care în jos duce spre Bega, iar în sus spre cer,  frumusețea suferinței lui Isus și turnurile catedralei care se unesc cu cerul. Apoi, am ieșit pe aceiași poartă. Iar în acest timp, i-am permis sufletului să respire.