Am trecut ieri pe strada Pădurii din Arad. Când treci pe lângă „Pomenirea” parcă simți un aer greu în ciuda florilor multicolore care împodobesc mormintele. Doar dacă iei și cerul senin în cadru dobândești speranță.
Mai departe vezi hale industriale, magazine funerare, service-uri auto, centre comerciale. Nimic ieșit din comun. Monotonie care face parte din viața noastră de zi cu zi.
Însă când am ajuns la intersecția dintre strada Dorobanților, Pădurii și Calea Bodrogului, m-a izbit din plin o „explozie” de vitalitate. În mijlocul acestui peisaj cenușiu sau colorat artificial de florile de pe morminte, văd o perdea imensă de trandafiri roșii în fața unei clădiri de birouri cu o geometrie rece.
Când am văzut această „revărsare” de viață am simțit că pot să respir: „Aer!”. M-am simțit ca un om rătăcit în deșert care descoperă o oază cu apă.
Oare este modul în care Dumnezeu găsește calea către noi? Este modul în care ne copleșește uneori cu binefaceri? Altfel nu-mi explic cum au reușit să găsească sufletele acestor oameni care lucrează acolo o scăpare chiar și în cel mai cenușiu și morbid peisaj.
………………………………………………………………………………………………………………
„Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze numele său cel sfânt!
Binecuvântează, suflete al meu, pe Domnul și nu uita nicicând de binefacerile sale!
Cât sunt de sus cerurile față de pământ, tot atât de mare este îndurarea sa față de cei care se tem de el.
Cât de departe este răsăritul de apus,
Atât de mult îndepărtează de la noi nelegiuirile noastre.”
Psalm 102(103)
Fereastra spre sens 
Lasă un comentariu