Fereastra spre sens

Timp de citire: 5 minute

Rănile înstrăinării

Am cunoscut-o acum câțiva ani pe Sofia, iar povestea ei m-a pus pe gânduri. Are 40 de ani. La 18 de ani a fost diagnosticată cu depresie.  Totul a început cu probleme de concentrare la școală. Au urmat insomnii, oboseală și confuzie, iar în final s-a îndepărtat tot mai mult de ceilalți.

Până la 30 de ani, a trăit mai mult în singurătate. În ședințele de psihoterapie a înțeles că vulnerabilitatea ei era genetică, iar traumele din copilărie au accentuat-o. Acest lucru a dus la revoltă: „Viața e nedreaptă! Nu am cerut să mă nasc!”

Rugăciunile ei păreau să fie în zadar. Dumnezeu nu răspundea strigătului ei de ajutor. Ba, mai mult, la primul loc de muncă, firea ei sensibilă și retrasă a atras atenția colegilor. A devenit ținta ironiilor și, nu după mult timp, Sofia a renunțat și s-a retras într-o singurătate și mai profundă.

La 30 de ani l-a întâlnit pe viitorul ei soț. Aveau multe lucruri în comun, dar zidul înstrăinării de care era înconjurată s-a fisurat foarte greu. Încercările lui de a menține relația  au fost întâmpinate cu mare rezistență.

În orice împrejurare Sofia se definea prin diagnostic. Spunea că depresia i-a furat viața și nu mai are speranță că va ieși din cercul vicios pe care i-l întindea. Pe ceilalți îi privea cu suspiciune. Le reproșa că nu o pot înțelege pentru că nu au trecut prin depresie.

Când au împlinit 10 ani de relație, Sofia mi-a spus: „Soțul meu nu a trecut prin depresie, dar nu a fost străin de suferință și a refuzat să accepte că ea ne poate defini. În ciuda tuturor dificultăților din relația noastră, el a rămas alături de mine.”

Un loc numit „acasă”

Sofia nu s-a mulțumit să rămână o victimă a împrejurărilor. A căutat neîncetat o soluție care să-i aducă vindecare și pace sufletească.

Într-o zi m-am întâlnit întâmplător cu ea în parc. Făcea un album foto cu flori de primăvară. Ne-am așezat pe bancă și mi-a destăinuit frământările ei: „Am crezut că în viața mea nu poate fi decât suferință. În copilărie nu avea mare importanță ce simțeam eu, ci ceea ce mi se spunea să simt.

Pe parcurs, sentimentul că nimeni nu mă înțelege a crescut. Deși m-am retras, am fost conștientă că mulți oameni trec prin întâmplări asemănătoare, dar suferința lor mă copleșea. Aș fi vrut să ajut, dar simțeam că nu am resurse.

Mult timp nu l-am înțeles pe soțul meu. Pe parcursul anilor am învățat de la el că nu este suficient să înțelegi pe cineva. E nevoie să faci ceva concret pentru a-l ajuta să aducă o schimbare în viața lui.

El a înțeles lupta mea interioară și nu mi-a reproșat niciodată momentele în care am luat distanță față de el. A primit cu bucurie și a încurajat orice demers al meu de a ieși din cercul vicios în care mă aflam. Chiar dacă uneori am ajuns pe drumuri fără ieșire, el a fost lângă mine și m-a susținut.

Lângă soțul meu am înțeles ce înseamnă în realitate compasiunea. De multe ori însă, când mă uit în jur am senzația că suntem rupți unii de alții, că trebuie să mai fie ceva care să aducă o vindecare mai profundă. Oare există acel ceva?”

La întrebarea Sofiei mi-am amintit de vindecarea a omului rănit din Parabola bunului samaritean.

Transformarea Sofiei

Nu am mai întâlnit-o pe Sofia în ultimul timp, dar cineva cunoscut mi-a povestit despre ea. Într-o zi Sofia cobora dintr-un loc în care era înconjurată de lumină către un loc întunecos. În timp ce cobora, a întâlnit niște străini care i-au furat tot și i-au lăsat răni adânci. Era pe jumătate moartă. Se simțea singură și neputincioasă.

Câțiva oameni au trecut cu indiferență pe lângă ea. Cineva însă s-a aplecat asupra ei și a început să-i îngrijească rănile. I s-a părut un chip străin. Însă atitudinea lui plină de compasiune în timp ce-i îngrija rănile a trezit în Sofia uimire și recunoștință.

Mai întâi i-a pus ulei pe răni, iar durerea a început să slăbească. Apoi a pus vin, iar în acel moment, Sofia a văzut un chip plin de lumină care i se părea foarte familiar, dar în același timp, diferit față de orice om pe care îl întâlnise până atunci.

A ridicat-o și a dus-o într-o casă unde i-a văzut pe cei care au rănit-o. Și ei erau plini de răni, dar existau alți oameni care le pansau rănile. Cel care a salvat-o s-a îndreptat către îngrijitori, le-a dat bani și le-a spus: „Îngrijiți-o așa cum îi îngrijiți și pe ceilalți, iar ce veți mai cheltui, vă voi da când mă voi întoarce”.

După un timp rănile Sofiei au început să se vindece. Alți oameni răniți continuau să fie aduși în această casă. Mulți erau oameni cruzi și egoiști. Dar erau aduși și oameni nevinovați și nedreptățiți de indiferența și cruzimea celor din jur.

Urcând drumul spre casă și văzându-i pe cei răniți aflați pe marginea drumului, Sofia simțea că i se redeschid rănile, dar imaginea omului care a salvat-o îi dădea putere să se aplece asupra lor.

Oare de ce ne este atât de greu uneori să-i tratăm cu compasiune pe acești oameni? Sau, mai mult: de ce avem nevoie pentru a merge pe drumul vindecării și transformării pe care a mers Sofia?

https://www.who.int/en/news-room/fact-sheets/detail/depression

https://www.wordonfire.org/videos/sermons/the-good-samaritan/

Luca 10, 30-37