Azi-noapte n-am putut dormi. Mi-am adus aminte de povestea unei fetițe, nu mai mare de 7-8 ani, cu păr castaniu, ochi mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna, prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un „covor” de noroi.
Oare ce s-a întâmplat cu această fetiță? Cum de a ajuns aici? Povestea e lungă, dar voi încerca să extrag esența.
Muntele „Eu Sunt Cel Care Sunt”
La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, „Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf era ascuns de norii denși. Muntele se numea ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar găsi ceva mai bun decât ce trăise în viața ei până atunci.
Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârieturi și răni i-au fost provocate de pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Se știe doar că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice, chiar dacă simțea că ar mai fi putut puțin.
Nu a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde este complet întuneric, un întuneric dens și simți cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis, a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed, și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în ghearele unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Se simțea însă atât de obosită, și s-a refugiat din nou în somnul greu.
Aventura din Palat
Nu se știe cât a durat călătoria. Se știe însă că, la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar atât de înalt, nu arăta ca-n povești, strălucitor, ci avea o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă; a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-o dată a izbit-o lumina puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare, era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei, a văzut o ușă îngustă la care se ajungea urcând multe trepte.
A urcat treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau în spirală spre turnul palatului; acestea erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus pe care scria „Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește, având o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria „Speranță”, ci „Îndoială”. Brusc, își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…
Rochița de mătase
Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o gălăgie plină de veselie. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreaptă pentru a se așeza acolo neobservată, aparent, de nimeni.
Se așază temătoare pe scaun admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa de la scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară încet scările, o privește blând și se îndreaptă către ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: „Tu cine ești? Înainte de a intra în palat, toată lumea își lasă murdăria afară”. Fetița deschide ochii mari care i se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce către servitori și le spune: „Are nevoie de o baie într-un ocean cu apă caldă și limpede. După baie, dați-i o rochiță de mătase, țesută de serafimi.”
Nu se știe prin ce proces a trecut fetița. Cert este că a apărut în sală, în fața bărbatului între două vârste, transformată. „Acum te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. „Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. „De ce taci? Nu ai nimic de spus?” „Ba da,” spune fetița. „Vreau să mă întorc acasă”. Deodată în sală s-a lăsat o tăcere grea. „De ce?”, o întreabă bărbatul privind-o cu atenție. „Nu-ți dorești să trăiești într-un palat?” Temătoare, fetița îi spune: „Aș vrea să-i aduc pe părinții și pe frații mei aici”. Apoi, fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri spre ieșire. Era convinsă că, se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.
Aripile libertății
Deschide ușa, iese și în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată în soare și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă spre ea și o întreabă: „Unde mergi?”. „Merg să-i aduc pe părinții și frații mei aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: „Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.
Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Însă, e uimitor faptul că, prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți.
Micii martiri de la sate: copii care renunță la cină pentru părinți
Urmările fizice și psihologice ale sărăciei la copii
Demnitatea omului: rațiune, conștiință și libertate
Iubirea aproapelui: chipul lui Isus în copiii flămânzi
Ce se face pentru acești copii în România
Să nu frângem aripile copiilor
Micii martiri de la sate: copii care renunță la cină pentru părinți
În comunitățile rurale sărace din România există peste 150.000 de copii care își sacrifică cina pentru ca alții să supraviețuiască.
Conform statisticilor[1], copiii români sunt printre cei mai săraci din Europa. România este în fruntea clasamentului, alături de Bulgaria și Spania, la numărul de copii expuși riscului de sărăcie și excluziune socială. O treime dintre copiii români (33,8%) trăiesc în sărăcie, iar în zona rurală procentul crește la aproape jumătate (42%).
În familiile vulnerabile de la sate peste 150.000 de copii (23%) renunță la cină pentru ca părinții sau frații mai mici să poată mânca. 30% dintre copiii din zonele sărace nu mănâncă prânzul acasă, iar 28% nu iau nici micul dejun, nici prânzul, conform datelor colectate de Fundația World Vision România[2] în anul 2025.
Riscul de sărăcie crește până la 75,8% pentru copiii ai căror părinți au un nivel scăzut de educație. Drama este că cercul vicios sărăcie-educație precară se perpetuează din generație în generație. Oare cum poate un copil sărac și flămând să se gândească la școală? Asta în cazul în care ar avea încălțăminte și haine adecvate pentru că mulți dintre ei împart aceeași pereche de încălțăminte cu frații și surorile și merg pe rând la școală. Sau lipsesc pentru a-și ajuta părinții la treburile gospodărești[3].
La acești copii foamea fizică se completează cu „foamea” afectivă pentru că părinții sunt prea obosiți, deprimați, demoralizați sau abrutizați pentru a le oferi afecțiunea care este esențială pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil. Ba, mai mult, deseori acești copii sunt și abuzați (fizic, emoțional și psihologic).
Urmările fizice și psihologice ale sărăciei la copii
Și eu am trăit la sat până la vârsta de 14 ani, dar nu am simțit foamea fizică. Am fost norocoasă pentru că părinții mei mi-au asigurat toate cele necesare. Am avut însă în vecinătate o familie de oameni săraci: părinții și trei copii (două fete și un băiat). Ei erau chemați uneori de către alți oameni la munci fizice și li se ofereau alimente și bani, dar, totuși, insecuritatea materială, lipsa de educație și stresul permanent lasă urme adânci în conștiința oamenilor. Ca urmare, mama s-a sinucis când copiii aveau 10-15 ani, cele două fete s-au căsătorit la o vârstă prea tânără, iar băiatul, după ce a rămas singur în casă la vârsta de 30 de ani, s-a sinucis. Acesta nu este însă un caz izolat, ci urmarea firească a unor vieți trăite în lipsuri grave.
În cazul în care vedem dincolo de statistici suferința reală a celor care ar trebui protejați și nu sacrificați, cu alte cuvinte, pentru a-i putea ajuta eficient pe acești copii, trebuie mai întâi să-i înțelegem. Ce se petrece în corpul și mintea unui copil sărac și flămând? Iată ce spun specialiștii[4] despre urmările fizice și psihologice ale lipsei de hrană la copii:
Există mai mulți micronutrienți (vitamine și minerale) de care copiii au nevoie încă înainte de a se naște și a căror lipsă duce la stagnarea creșterii și la afecțiuni severe. Iar, de multe ori, chiar deces. În principal, acești micronutrienți sunt: fierul, vitamina A, iodul, glucoza și acizii grași esențiali. Lipsa acestor micronutrienți duce la: anemie, apatie, lipsă de energie, perturbarea dezvoltării cognitive și fizice, reducerea capacității organismului de a lupta cu infecțiile, probleme de memorie și concentrare.
Studiile[5] arată că o mamă care suferă de stres cronic datorat sărăciei îl transmite copilului încă de la o vârstă fragedă.
Cu cât este mai prelungit stresul[6] în copilărie, cu atât mai mult copiii vor suferi mai târziu în viață de anxietate, depresie și abuz de substanțe.
La toate astea se mai adaugă și faptul că mulți copii trăiesc într-un mediu toxic în care sunt supuși abuzului, violenței sau neglijării. Supraviețuirea într-un mediu nesigur și agresiv duce la traume care au consecințe devastatoare pentru un copil.
Mediile defavorizate în care trăiesc acești copii fac ca resursele și mijloacele de ajutor să fie greu de accesat. Ca adulți, acești copii vor afectați de șomaj, venituri mici și vor fi incapabili să ofere o educație sănătoasă propriilor copii. Așadar, cercul vicios al sărăciei se propagă din generație în generație.
Demnitatea omului: rațiune, conștiință și libertate
Acești copii nu au nevoie numai de hrană fizică, ci și de „hrană” pentru minte și suflet. Băiatul din vecinătatea mea care s-a sinucis deși i se dădeau bani și alimente, a demonstrat că un om are nevoie de mai mult decât hrană pentru stomac. Are nevoie să i se respecte demnitatea.
Ca să înțelegem ce înseamnă a respecta demnitatea unui om trebuie să înțelegem de unde provine. În prima carte a Genezei vedem că Dumnezeu i-a acordat omului demnitate încă de la creație, adică l-a creat după chipul și asemănarea Lui[7]. Dumnezeu ne-a înzestrat cu rațiune, conștiință și libertate, însă a uita izvorul tuturor acestor înzestrări ne face să devenim neputincioși, supuși greșelii și abuzului de libertate.
Dumnezeu a creat lucrurile într-o anumită ordine, iar rațiunea cu care ne-a înzestrat ne permite să descoperim această ordine. În mod firesc, copiii sunt cei care au nevoie de protecție și ajutor, iar prin acești copii care își jertfesc mâncarea pentru ca alții să supraviețuiască, este răsturnată ordinea creației.
Însă cu ajutorul conștiinței putem restabili lucrurile. Conștiința este glasul lui Dumnezeu care îndeamnă permanent la discernământ între bine și rău și urmarea binelui.
Iubirea aproapelui: chipul lui Isus în copiii flămânzi
Ce înseamnă bine? Esența Bibliei, după cum o rezumă Isus în Evanghelia după Matei[8] este iubirea. Față de Dumnezeu în primul rând, ca ordine firească, pentru că de la El provine binele. Și apoi, a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.
Cel care ne-a arătat prin excelență ce înseamnă să iubești a fost Isus Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne-a revelat adevăratul chip al Tatălui. Prin sacrificiul său, Isus a restabilit demnitatea omului care a abuzat de propria libertate și a amuțit glasul conștiinței.
Sacrificiul său a fost din iubire. A nu se înțelege prin iubire un sentiment trecător, ci o atitudine constantă de a dori binele celuilalt[9]. Fiind motivat de iubire, Isus ne cere să facem același lucru: să iubim ca El. Chiar și pe dușmanii noștri. Ne cere să vedem în aproapele nostru chiar și cea mai îndepărtată persoană. Și, nu în ultimul rând, ne cere să-i iubim pe copii și pe săraci ca pe El însuși[10]: „Oricine primește un astfel de copilaș în numele meu pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis”.
Prin urmare, Cristos se identifică atât de mult cu „cei mici” încât chiar El însuși suferă atunci când acești copii suferă și chiar stabilește ca și criteriu de a-l urma grija pe care o avem pentru săraci: „Căci am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc…Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”[11].
În tradiția creștină săracii au ocupat și ocupă un loc special. Sfântul Grigore cel Mare spunea: „Când dăm săracilor cele de neapărată trebuință, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă, o datorie de dreptate, decât un act de caritate”.[12]
Ca și creștini, este o datorie morală să ne preocupe bunăstarea acestor copii săraci din medii defavorizate având în vedere că ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Cristos din Sfânta Euharistie și fiind conștienți că sacrificiul lui Isus a fost cu atât mai mare cu cât „cei mici” se află în suferință.
Ce se face pentru acești copii în România
Măsurile de austeritate din ultimul timp au lovit în inima celor mai săraci români: copiii de la sate. Există totuși sprijin pentru acești copii atât din partea organizațiilor non-guvernamentale, cât și din partea bisericilor creștine. Voi menționa câteva exemple:
Fundația World Vision România desfășoară un program numit „Pâine și mâine”[13] prin care oferă o masă caldă zilnică și două ore de sprijin educațional pentru peste 1.200 de copii din comunități rurale vulnerabile. Lansat în anul 2016, programul „Pâine și Mâine” oferă copiilor din satele României: masă caldă zilnică la școală, sprijin la teme și activități remediale și consiliere, activități de dezvoltare socio-emoțională. Sunt incluși copii din mediul rural din județele Botoșani, Călărași, Cluj, Dâmbovița, Dolj, Giurgiu, Iași, Olt, Teleorman, Vâlcea, Vaslui.
Federația Caritas Timișoara desfășoară activități și pentru copiii cu risc de abandon școlar din mediul rural[14]. A dezvoltat două tipuri de servicii: centre rezidențiale și centre de zi. Două dintre acestea sunt: 1. Centrul rezidențial de tip familial „Casa 1 – Sfântul Nicolae” din Peciu Nou unde sunt ajutați 21 de copii și tineri oferindu-li-se servicii de cazare permanentă, masă, asistență medicală, sprijin în realizarea temelor, participarea la activități culturale și recreative; 2. Centrul Comunitar pentru copii „Casa Pater Berno”, Bacova, județul Timiș – se adresează unui număr de 30 de copii cărora li se asigură o masă caldă, activități de îngrijire personală, educație, consiliere, terapii ocupaționale, recreere și socializare.
Organizația Salvați Copiii România prin programul „Foamea distruge educația”[15] își propune să ajute 10.000 de copii vulnerabili și familiile lor prin acordarea de suport material de urgență pentru asigurarea hranei. Acest program aduce în atenție faptul că „o masă nu înseamnă doar hrană. Înseamnă supraviețuire pentru mulți, înseamnă o dezvoltare armonioasă, înseamnă participarea la școală în condiții decente”.
Să nu frângem aripile copiilor
Lui Valentin, un băiețel de 7 ani din județul Vaslui, îi plac animalele și și-ar dori să fie medic veterinar. Mama lui este femeie de serviciu la școală, iar tatăl lui lucrează în construcții la București. Mama lui povestește că iernile sunt destul de grele, dar tot ce-și dorește este să-l știe sănătos și cu rezultate bune la învățătură[16]. Andra, o fetiță de 9 ani din județul Dolj, și-ar dori să fie învățătoare. Ea locuiește cu părinții și încă 5 frați într-o casă cu două camere. Mama nu are loc de muncă, iar tatăl lucrează cu ziua[17].
O masă caldă pentru un copil costă în jur de 20 de lei pe zi. Ce înseamnă 20 de lei pe zi pentru cei cu venituri medii:
2 sticle de suc
O prăjitură la cofetărie
O pâine integrală
Mai puțin de un pachet de țigări.
Pentru 10 copii de la o grădiniță sau școală de la sat 200 de lei pe zi înseamnă o masă caldă pentru a nu dormi cu dureri de stomac. Ce înseamnă 200 de lei pentru o persoană cu un venit mediu:
O pereche de blugi
O pereche de pantofi
Un parfum
O manichiură cu gel
Resurse pentru a-i ajuta pe acești copii există. Să nu le frângem aripile prin nepăsarea noastră.
Poate nu avem bani, dar poate avem timp: în loc de 15 minute de scroll pe rețelele de socializare putem spune o rugăciune pentru acești copii.
Dacă nu avem nici bani nici timp, poate avem dispoziție sufletească: un zâmbet sau o încurajare.
Dacă nu avem nici bani, nici timp, nici dispoziție, poate au alții pe care-i cunoaștem.
Isus s-a născut într-un staul, a crescut în sărăcie materială, apoi s-a dăruit complet ajutorării săracilor (nu numai material, dar și spiritual sau psihologic). El ne-a demonstrat un principiu foarte important al vieții spirituale: cu cât dăruiești mai mult, cu atât primești mai mult. Harul lui Dumnezeu nu seacă niciodată. El se reînnoiește în fiecare zi.
Mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult filmul „Isus din Nazaret” al lui Franco Zeffirelli. M-a impresionat de prima dată când l-am văzut. Cred că Robert Powell a făcut un rol magistral în rolul lui Isus: natural, neteatral, profund chiar fără cuvinte, cald, dar și înfricoșător; într-un cuvânt: convingător. Revăd filmul aproape în fiecare an cu entuziasm și curiozitate descoperindu-l într-o lumină nouă de fiecare dată.
Dar ce-ar fi dacă după impresia puternică pe care am avut-o văzând filmul, m-aș fi ridicat brusc de pe scaun și aș fi fugit într-un suflet la mama sau la un prieten spunându-le în culmea extazului: „Am văzut filmul „Isus din Nazaret!””? Probabil, oricine m-ar fi văzut, ar fi crezut că mi-am pierdut mințile cu totul.
Dar, dacă aș auzi că în locul în care se află un membru al familiei a fost un cutremur, aș alerga într-un suflet, mâncând pământul, fără să stau pe gânduri despre ce ar crede oamenii despre mine. Oricum, cred că nimănui nu i s-ar părea ieșit din comun comportamentul meu în astfel de situații.
Dacă Isus a fost un personaj fictiv, oare cum au putut niște oameni simpli, pescari din Israel, să inventeze un personaj atât de complex? Oare de ce au alergat Petru și Ioan la mormântul lui Isus în dimineața Învierii? Pentru că au fost convinși că Isus a fost o ficțiune?
Dacă nu au credibilitate pentru că au fost niște pescari simpli, ce putem spune despre ei după ce au fost martorii Învierii? Cum de s-au transformat în niște oameni atât de convinși și curajoși în ciuda persecuțiilor și și-au pus viața în joc pentru a da mărturie despre Isus?
„Am mâncat și am băut cu el după ce a înviat din morți” a mărturisit Petru. Ioan, alergând la mormântul lui Isus în dimineața Învierii, „a văzut și a crezut”. Cum de au reușit acești pescari simpli să convingă atâția oameni timp de 2000 de ani că Isus a fost un personaj real și, nu orice fel de personaj, ci însuși Fiul lui Dumnezeu care a înviat din morți?
Cum se explică complexitatea creștinismului care rezistă de atâta timp? Oameni din toate ariile vieții, de toate vârstele, de toate națiile și etniile, de toate nivelurile de inteligență, de la toate marginile pământului au fost atrași de Isus și convinși până la moarte de existența lui.
Petru și Ioan însă nu au avut nevoie numai de dovezi palpabile că Isus a înviat din morți, ci și de o anumită dispoziție a sufletului de a avea încredere în Cuvântul lui și al profeților care au dat mărturie despre el.
E foarte dificil și aproape imposibil să citești Biblia ca pe o carte oarecare așteptând să înțelegi ceva fără să trăiești. Pentru că numai trăind Cuvântul lui Dumnezeu vom dezvolta acea disponibilitate a sufletului de a înțelege și a crede.
ALJAZEERA: „Nu știu cum vom ieși din asta”: Cât mai pot suporta israelienii?[1]
INFOVATICANA: Sfântul Mormânt a fost închis timp de săptămâni în Ierusalim datorită conflictului din Orientul Mijlociu[2]
INFOVATICANA: Israelul permite Patriarhului latin al Ierusalimului, Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, accesul la Sfântul Mormânt după presiune internațională[3]
APNEWS: Ierusalimul se îndreaptă spre un Paște și o Sărbătoare de Paște discrete, sub umbra războiului din Iran[4]
THE CATHOLIC TELEGRAPH: Fragmente de rachete iraniene au căzut lângă Biserica Sfântului Mormânt[5]
ISRAEL, anul 2026
CONFLICTE EXTERNE:
Gaza – Israel vizavi Hamas
Liban – Israel vizavi Hezbollah
Israel vizavi Iran
Yemen – Israel vizavi rebelii Houthi
CONFLICTE INTERNE:
Israelieni vizavi palestinieni
Evrei vizavi musulmani
Evrei vizavi creștini
Israelieni care vor securitate vizavi israelieni care luptă pentru drepturi civile
Israelieni care susțin războiul vizavi israelieni care susțin negocierile.
IERUSALIM, anul 33 d.Cr., Ziua de Paște
Femeile care merg la Mormântul lui Cristos găsesc piatra răsturnată și aleargă cu frică și bucurie să le dea de știre apostolilor. Îl întâlnesc pe Isus. Primele lui cuvinte după Înviere: „BUCURAȚI-VĂ!…NU VĂ TEMEȚI!” (Matei 28, 1-10)
IERUSALIM, Noaptea Învierii, 2026, la Sfântul Mormânt
Un creștin se roagă la Sfântul Mormânt: „Isuse, pământul pe care tu ai călcat respiră violență de atâta timp. Am obosit între toți dușmanii noștri… Unde este dreptatea? Unde este pacea? ”
IERUSALIM, anul 33 d.Cr.
Când s-a apropiat, văzând cetatea, Isus a plâns pentru ea, zicând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi.” (Luca 19, 41-42)
ISRAEL, anul 2026
Creștinii formează aproximativ 2% din populația Israelului și mulți continuă să emigreze. Pelerinajele au fost suspendate în Ierusalim, iar Calea Crucii este împânzită de forțele de ordine. Există totuși preoți, călugări, laici care aleg să rămână în Israel.
ISRAEL, în jurul anului 1000 î.Cr.
Psalmul 122 (121): M-am bucurat când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!”… Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului: „Să aibă liniște cei care te iubesc!”. Pacea să locuiască între zidurile tale și liniștea în palatele tale!”
……………………………………………………………………………………………………….
Isus nu a venit să schimbe regimuri politice opresive și violente. Totuși, le-a lovit direct în „inimă”, adică a spulberat exact ceea ce ele răspândesc cel mai mult: FRICA DE MOARTE. Dacă omul era doar ca un fir de iarbă care trăia apoi se întorcea în țărână, prin Cristos omul s-a transformat la o nouă viață. Pentru cei care cred în El, omul nu mai este sclav al morții. Chiar dacă frica persistă, pentru cei care cred în Cristos frica nu are ultimul cuvânt și nici moartea.
Asta ce înseamnă? Că trebuie să așteptăm Ierusalimul ceresc ca să vedem pace în Israel sau în alte regiuni greu încercate de război? Poate că unii nu vor apuca să vadă pace în aceste regiuni, dar Isus a adus speranță și pentru viața de pe pământ nu doar pentru viața veșnică. El a adus SCHIMBAREA INIMII ȘI A MINȚII. Iar de aici speranța pentru pace și reconciliere.
Cum? E greu de spus. Dar mă gândesc ce ar însemna pentru noi creștinii, cei care dormim în așternuturi calde, schimbarea:
Să privim dincolo de suferința noastră, iar în rugăciune să implorăm milostivirea lui Dumnezeu și pentru copiii, familiile din zonele de război, pentru toți cei persecutați, pentru toți cei care l-au cunoscut pe Cristos, dar și pentru cei care nu l-au cunoscut. Să ne rugăm și pentru cei care războiul e doar un joc de putere. Cristos a lăsat toată turma pentru o oaie pierdută, însă pentru acești oameni care abuzează de putere o viață este nesemnificativă. Totuși, Cristos ne-a „însemnat” ca fiind ai lui dacă ne vom iubi și dușmanii, adică dacă le vom dori binele. Sperăm ca Dumnezeu, în marea lui milostivire, să se atingă de inimile lor, a celor de care depinde soarta unei națiuni.
Să fim mai conștienți atunci când calculăm costul meselor de Paște. Mâncarea aruncată ar putea ajunge pe masa celor care suferă de foame în aceste zone. Când cheltuim bani pe haine să ne gândim dacă sunt chiar toate necesare, dacă nu, am putea dona celor care suferă de frig. Dacă avem o stare de sănătate care ne permite să fim funcționali, să ne gândim la spitalele din zonele de război. Cea mai mică donație contează atunci când se adună mai multe.
În loc să folosim „etichete” încurajând discriminarea, mai bine am avea respect pentru orice viață indiferent de religie, etnie, națiune, vulnerabilitate.
Să nu cădem în capcana dezinformării care conduce la extreme și polarizare.
Poate părea puțin, dar dacă eu trăiesc în conflict în viața de familie sau la locul de muncă, degeaba vorbesc despre pace în Israel sau alte țări. Schimbarea pornește din cea mai mică atitudine.
Am enumerat câteva schimbări la care pot participa și eu cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Dar fiecare, în funcție de ce-i dictează conștiința și după posibilități poate face mai mult sau mai puțin. Episcopul Barron, citându-l pe cardinalul american George, spunea că în viața de dincolo nu vom duce ceea ce am agonisit aici, ci ceea ce am dat.
A fi creștin nu înseamnă a fi naiv, ci a avea o conștiință activă. Nu înseamnă să ignorăm răul, ci să nu-l perpetuăm și să nu cădem în cinism. Să păstrăm vie speranța în Învierea lui Cristos și în marea lui iubire de oameni!
Dumnezeu l-a creat pe om liber, însă omul a abuzat de libertatea sa dorindu-și să fie el însuși dumnezeu. Așa a apărut păcatul. Oamenii și-au dat seama că au greșit și au vrut să repare această greșeală. Așa a apărut sacrificiul.
Înțelegem mai bine sacrificiul dacă ne situăm într-o relație vie cu Dumnezeu. Pentru a repara greșeala de a fi rupt această relație, evreii din Vechiul Testament sacrificau animale. Ce simboliza acest gest? Era modul lor de a spune: „Doamne, am greșit! Vrem să reparăm greșeala și să intrăm din nou într-o relație vie cu Tine. Odată cu viața acestor animale, îți oferim viața noastră”.
Problema care a apărut a fost că acest gest a devenit un ritual exterior uitându-se semnificația lui reală. Însă Dumnezeu nu vrea ritualuri exterioare, ci inimile noastre: „Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne”.
Prin profeți Dumnezeu a promis oamenilor că legile lui nu vor rămâne înscrise în piatră, ci le va scrie în inimile oamenilor. Adică nu doar să ne supunem orbește, ci să intrăm într-o relație personală cu El din iubire.
De ce? Dat fiind că trăim într-o lume decăzută ca urmare a abuzului de libertate, suferința s-a strecurat adânc în natura umană. Oamenii i-ar fi putut spune lui Dumnezeu: „Doamne, într-adevăr am greșit, dar suferim. Însă Tu, „de sus”, știi ce înseamnă suferința?”
Ce înseamnă o relație vie: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea o relație de iubire reciprocă.
Dar ce înseamnă iubire?
Oare este acel sentiment siropos și trecător pe care îl vedem în filme? Dacă îl urmărim (și mai ales dacă îl urmăm) cu atenție pe Isus vom înțelege ce este iubirea la care Dumnezeu Tatăl vrea să ne facă părtași.
Această iubire este expusă de Isus prin celebra parabolă a fiului risipitor pe care tatăl îl primește cu brațele deschise după ce i-a ofensat grav demnitatea. Prin Isus, Dumnezeu ne-a ridicat la rangul de fii și fiice și asta după toate rătăcirile și infidelitățile noastre.
Cum a demonstrat Dumnezeu iubirea prin Isus Cristos?
A intrat în condiția umană și a simțit durere, suferință, trădare, îndoială, abandon, frică și singurătate. Adică cea mai de jos stare a omului. De ce? Pentru a vindeca rănile noastre nu „de sus”, ci din interior. Mai putem spune acum că Dumnezeu nu înțelege ce simțim?
Isus nu a răspuns tratamentului inuman pe care l-a primit cu violență. Nu a perpetuat răul. Oare n-ar fi putut să se apere?
Isus a iertat toate jignirile care i-au fost aduse prin ură, violență și dispreț. Nu pentru că nu s-ar fi putut apăra, ci a iubi în mod real și complet presupune un cost. Dovada de iubire este că Dumnezeu, prin Isus, a permis să fie rănit, dar nu a răspuns cu aceiași monedă, ci cu iertare. Iubirea este un sentiment conștient, asumat, greu de urmat, ca urmare Dumnezeu rămâne lângă noi chiar și când greșim: „Doresc eu moartea celui rău? Oare nu doresc să se întoarcă de la calea lui și să trăiască?”
În final, Isus a acceptat moartea pe Cruce. Oare Dumnezeu și-a sacrificat Fiul pentru că voia sânge și pedeapsă? Ce ne spune conștiința de creștini: moartea este cel mai mare dușman al nostru, iar Isus a intrat și în această condiție umană pentru a ne restabili ca fii și fiice ale lui Dumnezeu pentru viața veșnică.
O relație vie bazată pe iubire e greu de menținut. E nevoie de discernământ, asumare și responsabilitate. Sau, în Cuvintele lui Isus: „convertire”.
Oare suntem pregătiți să ne asumăm această relație?
Aș spune că reversul trădării este fidelitatea. Ca să ajungem acolo avem nevoie de timp pentru o transformare interioară. Această transformare este convertirea inimii despre care vorbea Isus. Câteva lucruri pe care le-am învățat din experiență:
Vorbind din propria lui experiență și din experiența altor creștini, episcopul Robert Barron spunea că nimic nu se poate obține în viața creștină în afara rugăciunii. Numai într-o relație personală și sinceră cu Dumnezeu putem obține discernământul de a ști să distingem între bine și rău.
Fidelitatea nu înseamnă să nu cădem niciodată. Ci să ne ridicăm, să ne recunoaștem limitele, iar cu Harul lui Dumnezeu să mergem mai departe. Disperarea înseamnă ca eu să desconsider puterea și milostivirea lui Dumnezeu. Este o capcană.
Fidelitatea față de Dumnezeu presupune o smerenie adâncă. A fi smerit nu înseamnă a fi prost, ci a fi realist: adică recunosc că nu omul este centrul universului, ci Dumnezeu. Modestia nu este un cuvânt sec dacă îl trăiești în relația cu Dumnezeu și cu ceilalți.
Fidelitatea față de Dumnezeu provine și din recunoștință pentru faptul că Dumnezeu m-a înzestrat cu conștiință pentru ca eu să aleg liberă calea către el.
Dar poate fidelitatea își află adevărata sursă în iubire. Isus a spus: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit”. A fi un om desăvârșit nu înseamnă a fi fără cusur moral, ci a iubi în mod desăvârșit, extravagant așa cum iubește Dumnezeu.
Dacă înveți să-i fii fidel lui Dumnezeu, îi vei fi fidel și aproapelui: „…tot ce ați făcut unui dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut.” Am fost creați să trăim în comuniune.
După ce am înțeles că Dumnezeu este tatăl din parabola fiului risipitor și nu un judecător aspru și capricios, îmi vine mai greu să-l jignesc prin atitudinile și faptele mele.
Mulți îl cred pe Isus un învățător și un vindecător blând. Și este. Dar dacă îl considerăm doar atât, riscăm să pierdem esența învățăturii lui. Riscăm să-l domesticim, după cum spunea episcopul Robert Barron, și să îl punem alături de alți lideri spirituali de la care doar putem învăța ceva.
Isus însă, nu a spus ca alți lideri spirituali: „Urmează calea mea”, ci: „Urmează-mă pe MINE!”. Sau, în cuvintele Evangheliei: „Eu sunt CALEA, Adevărul și Viața”.
Creștini suntem mulți. Isus a avut mulți discipoli, însă când a pretins că este Fiul lui Dumnezeu și că cine nu mănâncă Trupul lui și nu bea Sângele lui nu este vrednic de El, mulți l-au părăsit. Au fost șocați și li s-a părut inacceptabil așa ceva.
Aceasta este marea provocare a unui creștin: să accepte că pe altar, la fiecare liturghie, se află în mod REAL Trupul și Sângele lui Cristos sub forma pâinii și a vinului.
Este frumos să mergem la biserică, să ne rugăm, să facem acte caritabile, dar dacă nu acceptăm acest Adevăr greu și, mai mult, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Cristos riscăm să devenim superficiali.
Trăim ca și când n-am muri niciodată. Nu vreau să fiu morbidă sau să sperii pe cineva, dar moartea este o realitate umană. Iar dacă credem în viața veșnică despre care vorbește Isus, atunci îl ascultăm: „Cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă”. „Eu sunt pâinea vieții”.
E greu de înțeles și acceptat, dar putem spune și noi ca Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”.
Încep să apară umbrele crucii. Tabloul din Evanghelia de astăzi anticipează calvarul: Isus este tulburat în duh, discipolii sunt nedumeriți, Iuda se pregătește să-l trădeze, Petru face o promisiune pe care nu o poate ține, iar mai târziu îl renegă pe Isus. Evanghelistul Ioan spune: „Era noapte”.
Noi creștinii știm că religia noastră este una a salvării. Isus s-a întrupat și s-a jertfit pentru că ceva este în neregulă cu noi oamenii. Atunci când credem că suntem stăpânii propriului destin, că nu avem nevoie de salvare divină, că ne putem salva singuri înseamnă că nu vedem ce e în jurul nostru: nedreptate, minciună, suferință, războaie, corupție, violență, boli. În același timp să ne uităm în sinea noastră: o adâncă nefericire și tulburare care ne bântuie pe toți.
Iuda l-a trădat pe Isus. Să-l condamnăm? Oare noi când îl dăm pe Isus la o parte pentru bani, onoare, confort sau pentru că nu corespunde planurilor și ambițiilor noastre egoiste, nu-l vindem? În plus, cunoaște cineva adâncul milostivirii unui Dumnezeu care-și sacrifică Fiul pentru a salva omenirea?
Petru l-a renegat. Să-l condamnăm? Oare noi, când suntem puși uneori în situații dificile și ar trebui să ne apărăm public credința creștină, nu ne refugiem în tăcere sau lașitate? Isus însă l-a iertat, iar Petru și-a dus promisiunea până la capăt cu ajutorul Harului: aceea de a-l urma pe Isus oriunde, chiar cu prețul vieții.
Poate unii dintre noi consideră că povara slăbiciunilor și greșelilor omenești este prea grea. Și, într-adevăr, este. Însă, Isus nu a venit numai pentru Petru pe care l-a iertat și l-a restabilit, ci pentru toți dintre noi. Nu are nevoie decât de o confesiune sinceră. O scânteie de interes din partea noastră – o revărsare de Har din partea lui Dumnezeu care nu calculează ca noi cât primește și cât dăruiește.
Maria din Betania a făcut un gest greu de înțeles pentru mulți dintre noi: cu un parfum scump a spălat picioarele lui Isus. A reușit să stârnească invidia discipolilor lui care deja știau prețul parfumului – 300 de dinari. Acești bani, cum mulți dintre noi am gândi, ar fi putut fi dați săracilor.
Isus a înțeles altfel gestul Mariei. A spus: „Pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi, pe mine însă nu mă aveți întotdeauna”. S-ar putea interpreta ca o atitudine de dispreț față de săraci. Dar esența lucrării lui Isus pentru cine a fost, dacă nu pentru săraci?
Ce a văzut Isus la Maria a fost o generozitate extremă și o poziționare corectă în relația cu El și cu aproapele. În învățătura creștină prioritățile sunt în următoarea ordine: Dumnezeu, sufletul și aproapele.
Așezându-ne într-o poziție corectă față de Dumnezeu, vom ști cum să ajutăm într-un mod generos și săracii. Pentru că, neconectați la Sursă, nu suntem capabili să ducem niciun lucru bun până la capăt. Suntem expuși celor două extreme: îi aducem cult lui Dumnezeu și îl disprețuim pe aproapele sau investim tot ce avem în bunurile acestei lumi și îl dăm pe Dumnezeu la o parte.
Poate nu avem bani de miresme scumpe sfințite la Ierusalim, dar poate o oră din viața noastră am putea petrece în Vinerea Mare la picioarele Crucii.
Cei care au spus „Osana, Fiul lui David!”, mai târziu au spus „Să fie răstignit!”.
Toți ne asemănăm cu ei. Suntem oameni limitați și slabi fără Izvorul nostru care și-a întins mâinile larg pe Cruce pentru a ne primi cu o adâncă milostivire.
E nevoie însă și de colaborarea noastră. Noi – un pas, Dumnezeu – un infinit. Dar cât de greu e pentru unii dintre noi să facem acel pas.
Dar, iată că unii, cum e psalmistul, după ce a căzut în adâncul uitării de Dumnezeu, a avut curajul să se întoarcă și să spună: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh statornic înnoiește înăuntrul meu…Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul umil, inima căită și umilă, Dumnezeule, n-o disprețui!”. Poate e cea mai potrivită atitudine de a intra în Săptămâna Mare.
Fereastra spre sens 