Într-o lume confuză și agitată este un lux să investești timp pentru a descoperi cine ești. Dar acest lucru te poate salva de la o angoasă profundă. Tu ți-ai permis acest lux?
Care este problema?
Mi-a rămas adânc întipărită în minte afirmația unei celebrități pe care am văzut-o la televizor când eram copil: „Cele mai importante lucruri în viață sunt relațiile”. Când eram elevă și studentă am făcut o prioritate din a avea rezultate bune. După ce am absolvit facultatea, prioritatea a fost să am succes în viața profesională. Deși simțeam că ceva e în neregulă cu relațiile mele, le-am tratat întotdeauna ca pe niște anexe.
Ca elevă am avut rezultate foarte bune. În facultate am simțit că nu mi-am aflat vocația. Iar după absolvire – o permanentă căutare. De ce ajung numai pe drumuri fără ieșire?
Familia mi-a oferit suport considerabil, dar am moștenit și traume. Psihologii m-au ajutat să mă înțeleg, dar tot nu au rezolvat conflictul. Întotdeauna am simțit că mai lipsește ceva. Preoții mi-au spus că în fața lui Dumnezeu trebuie să ne recunoaștem greșelile pentru că El ne iubește și ne iartă. Dar dacă Dumnezeu mă iubește, eu de ce nu simt asta?
Lumea în care trăim
Am petrecut mult timp în mediul online. M-am raportat la succesele celorlalți și am fost dezamăgită. În avalanșa de știri am dobândit o imagine asupra oamenilor ca brutali și nedrepți. Tot mai mult timp consumam în lumea virtuală și tot mai puțin timp în prezența reală a oamenilor. Apoi m-am întrebat ce e cu mine. Mă gândeam că problemele mele își află rezolvarea numai în validări științifice.
Nu consider că mediul online, succesele oamenilor, informarea din știri, tehnologia sau știința au fost cauza problemelor mele. În mediul online mi-am format abilități, am descoperit oportunități profesionale, m-am informat și am cunoscut sau am păstrat legătura cu oamenii. Însă conflictul dintre cine sunt și ce vreau să devin nu a dispărut.
Sursa nefericirii
L-am descoperit pe Dumnezeu în suferință. Dacă sensul suferinței mele a fost să-l descopăr pe Dumnezeu, consider asta o mare binecuvântare chiar dacă mult timp l-am înțeles greșit: distant, aspru și capricios. Această perspectivă a fost principala sursă a nefericirii mele.
Chiar dacă drumul meu a fost greu, cu multe urcușuri și coborâșuri, simt că lucrurile încep să se așeze într-o ordine firească în ce privește relațiile. Iar această ordine rezonează foarte bine cu conștiința mea.
Mă simțeam ca într-o cameră întunecată care-mi crea teamă. După ce a răsărit soarele și a pătruns prin fereastră am început să văd că obiectele sunt în dezordine și pline de praf. Am început să fac curățenie și să scot în evidență obiectele de valoare.
Este omul centrul universului?
Concurența din mediul profesional m-a făcut să văd numai egoism în oameni. Am ajuns la concluzia că „omul este lup omului”, după cum spunea Thomas Hobbes. Modul în care oamenii se raportau unii la alții uneori îmi făcea impresia că fiecare are adevărul lui și că nu există loc de întâlnire.
Mi-am dat seama însă că dacă suntem stăpâni asupra propriului destin, înseamnă că nimeni nu poate fi imparțial, iar acest „dialog al surzilor” va continua la nesfârșit. Cine poate rezolva conflictul? Sunt eu sau cel de lângă mine centrul universului?
O altă perspectivă – iubirea creștină
În creștinism am descoperit o altă perspectivă. Isus rezumă esența Bibliei în felul următor: iubește-l pe Dumnezeu, apoi iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. De aici decurge ierarhia priorităților: Dumnezeu, propriul sine și aproapele. Cum ne raportăm în aceste relații? Cu iubire.
Dar ce este iubirea? Oare acel sentiment trecător și siropos din filme? Potrivit tradiției creștine, a iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Isus ne-a arătat cel mai bine ce înseamnă iubirea. L-a iubit pe Dumnezeu și a făcut voia lui. Ce a însemnat asta? Indiferent că a fost aclamat, iubit, admirat sau respins, persecutat și chiar ucis, Isus nu și-a pierdut identitatea de Fiu al lui Dumnezeu, iar asta l-a determinat să îndure toate suferințele.
Isus este marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni pentru că prin El a pătruns în lumea noastră limitată și a simțit durere, frică și abandon pentru a ne vindeca din interior, nu „de sus”.
Dar oare dacă Dumnezeu ne iubește, de ce e atâta suferință în lume? Niciun om nu înțelege pe deplin acest lucru. Am înțeles însă că suferința este prețul libertății noastre.
Libertatea ne permite să alegem dacă vrem să răspundem iubirii lui Dumnezeu sau nu. Dar cum răspundem?
Isus spune că în mod desăvârșit. A fi desăvârșit însă, nu înseamnă în tradiția creștină a fi fără cusur moral, ci a iubi desăvârșit, altruist așa cum iubește Dumnezeu. A iubi nu înseamnă naivitate sau credulitate, ci o conștiință liberă care vede răul dar alege să nu-l perpetueze.
Creștinul secolului XXI
A fi creștin, pentru mine, nu înseamnă să ai o viață perfectă. Provocările, temerile, îndoielile, relațiile tensionate sau căderile nu dispar. Și putem observa că ele ne pot distruge în absența lui Dumnezeu. Având încredere că El este de partea noastră, că nu ne părăsește nici chiar când greșim, temerile și slăbiciunile noastre nu ne vor defini.
A fi creștin nu înseamnă a trăi în vremuri apuse și a fi împotriva lumii contemporane. Ar fi o dovadă de ignoranță să nu recunoaștem progresele științei și ale tehnologiei.
Însă se nasc întrebări. Este Dumnezeu compatibil cu știința? Cum putem răspunde cu iubire creștină într-o lume cu o concurență acerbă fără să fim desconsiderați? Cum să fac pace între gândurile, credințele și emoțiile mele?
Acestea și multe alte întrebări sunt cauza anxietății multor creștini din ziua de astăzi. Libertatea care ne-a fost dată la creație și de care am abuzat ne-a dus la o profundă nefericire. Însă prin Harul lui Dumnezeu, salvarea și vindecarea devin realitate.
În viața spirituală am descoperit că pentru a crede nu înseamnă să te bazezi doar pe dovezi palpabile, este nevoie și de o dispoziție a sufletului.
În creștinism am înțeles că Dumnezeu mi-a dat viața în dar și mi-a acordat demnitate la creație. Că suntem o familie umană și purtăm responsabilitatea și pentru cei defavorizați. Că frica față de opresiune și față de moarte a fost cucerită prin șansa la o nouă viață. Și nu o viață din viitor, ci o viață care începe chiar acum.
Creștinismul pentru mine înseamnă o adevărată aventură spirituală. Dar nu un demers solitar, ci un drum parcurs împreună în ciuda diferențelor. Pe zi ce trece constat că sunt multe lucruri de descoperit, de înțeles și de trăit pentru a ajunge la adevăratul sens al vieții. Este motivul pentru care am creat acest spațiu – Fereastra spre sens.
Fereastra spre sens 