Fereastra spre sens

Un drum de transformare interioară în lumina Harului

Categorii:

recent posts

Scriu pentru a descoperi sensul realității în care trăim și pentru a împărtăși cu ceilalți lumina care vine din înțelegere și trăire.

    • De la confuzie la ordine: cum am descoperit cine sunt în lumina Harului

      Într-o lume confuză și agitată este un lux să investești timp pentru a descoperi cine ești. Dar acest lucru te poate salva de la o angoasă profundă. Tu ți-ai permis acest lux?

      Care este problema?

      Mi-a rămas adânc întipărită în minte afirmația unei celebrități pe care am văzut-o la televizor când eram copil: „Cele mai importante lucruri în viață sunt relațiile”. Când eram elevă și studentă am făcut o prioritate din a avea rezultate bune. După ce am absolvit facultatea, prioritatea a fost să am succes în viața profesională. Deși simțeam că ceva e în neregulă cu relațiile mele, le-am tratat întotdeauna ca pe niște anexe.

      Ca elevă am avut rezultate foarte bune. În facultate am simțit că nu mi-am aflat vocația. Iar după absolvire – o permanentă căutare. De ce ajung numai pe drumuri fără ieșire?

      Familia mi-a oferit suport considerabil, dar am moștenit și traume. Psihologii m-au ajutat să mă înțeleg, dar tot nu au rezolvat conflictul. Întotdeauna am simțit că mai lipsește ceva. Preoții mi-au spus că în fața lui Dumnezeu trebuie să ne recunoaștem greșelile pentru că El ne iubește și ne iartă. Dar dacă Dumnezeu mă iubește, eu de ce nu simt asta?

      Lumea în care trăim

      Am petrecut mult timp în mediul online. M-am raportat la succesele celorlalți și am fost dezamăgită. În avalanșa de știri am dobândit o imagine asupra oamenilor ca brutali și nedrepți. Tot mai mult timp consumam în lumea virtuală și tot mai puțin timp în prezența reală a oamenilor. Apoi m-am întrebat ce e cu mine. Mă gândeam că problemele mele își află rezolvarea numai în validări științifice.

      Nu consider că mediul online, succesele oamenilor, informarea din știri, tehnologia sau știința au fost cauza problemelor mele. În mediul online mi-am format abilități, am descoperit oportunități profesionale, m-am informat și am cunoscut sau am păstrat legătura cu oamenii. Însă conflictul dintre cine sunt și ce vreau să devin nu a dispărut.

      Sursa nefericirii

      L-am descoperit pe Dumnezeu în suferință. Dacă sensul suferinței mele a fost să-l descopăr pe Dumnezeu, consider asta o mare binecuvântare chiar dacă mult timp l-am înțeles greșit: distant, aspru și capricios. Această perspectivă a fost principala sursă a nefericirii mele.

      Chiar dacă drumul meu a fost greu, cu multe urcușuri și coborâșuri, simt că lucrurile încep să se așeze într-o ordine firească în ce privește relațiile. Iar această ordine rezonează foarte bine cu conștiința mea.

      Mă simțeam ca într-o cameră întunecată care-mi crea teamă. După ce a răsărit soarele și a pătruns prin fereastră am început să văd că obiectele sunt în dezordine și pline de praf. Am început să fac curățenie și să scot în evidență obiectele de valoare.

      Este omul centrul universului?

      Concurența din mediul profesional m-a făcut să văd numai egoism în oameni. Am ajuns la concluzia că „omul este lup omului”, după cum spunea Thomas Hobbes. Modul în care oamenii se raportau unii la alții uneori îmi făcea impresia că fiecare are adevărul lui și că nu există loc de întâlnire.

      Mi-am dat seama însă că dacă suntem stăpâni asupra propriului destin, înseamnă că nimeni nu poate fi imparțial, iar acest „dialog al surzilor” va continua la nesfârșit. Cine poate rezolva conflictul? Sunt eu sau cel de lângă mine centrul universului?

      O altă perspectivă – iubirea creștină

      În creștinism am descoperit o altă perspectivă. Isus rezumă esența Bibliei în felul următor: iubește-l pe Dumnezeu, apoi iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. De aici decurge ierarhia priorităților: Dumnezeu, propriul sine și aproapele. Cum ne raportăm în aceste relații? Cu iubire.

      Dar ce este iubirea? Oare acel sentiment trecător și siropos din filme? Potrivit tradiției creștine, a iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Isus ne-a arătat cel mai bine ce înseamnă iubirea. L-a iubit pe Dumnezeu și a făcut voia lui. Ce a însemnat asta? Indiferent că a fost aclamat, iubit, admirat sau respins, persecutat și chiar ucis, Isus nu și-a pierdut identitatea de Fiu al lui Dumnezeu, iar asta l-a determinat să îndure toate suferințele.

      Isus este marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni pentru că prin El a pătruns în lumea noastră limitată și a simțit durere, frică și abandon pentru a ne vindeca din interior, nu „de sus”.

      Dar oare dacă Dumnezeu ne iubește, de ce e atâta suferință în lume? Niciun om nu înțelege pe deplin acest lucru. Am înțeles însă că suferința este prețul libertății noastre.

      Libertatea ne permite să alegem dacă vrem să răspundem iubirii lui Dumnezeu sau nu. Dar cum răspundem?

      Isus spune că în mod desăvârșit. A fi desăvârșit însă, nu înseamnă în tradiția creștină a fi fără cusur moral, ci a iubi desăvârșit, altruist așa cum iubește Dumnezeu. A iubi nu înseamnă naivitate sau credulitate, ci o conștiință liberă care vede răul dar alege să nu-l perpetueze.

      Creștinul secolului XXI

      A fi creștin, pentru mine, nu înseamnă să ai o viață perfectă. Provocările, temerile, îndoielile, relațiile tensionate sau căderile nu dispar. Și putem observa că ele ne pot distruge în absența lui Dumnezeu. Având încredere că El este de partea noastră, că nu ne părăsește nici chiar când greșim, temerile și slăbiciunile noastre nu ne vor defini.

      A fi creștin nu înseamnă a trăi în vremuri apuse și a fi împotriva lumii contemporane. Ar fi o dovadă de ignoranță să nu recunoaștem progresele științei și ale tehnologiei.

      Însă se nasc întrebări. Este Dumnezeu compatibil cu știința? Cum putem răspunde cu iubire creștină într-o lume cu o concurență acerbă fără să fim desconsiderați? Cum să fac pace între gândurile, credințele și emoțiile mele?

      Acestea și multe alte întrebări sunt cauza anxietății multor creștini din ziua de astăzi. Libertatea care ne-a fost dată la creație și de care am abuzat ne-a dus la o profundă nefericire. Însă prin Harul lui Dumnezeu, salvarea și vindecarea devin realitate.

      În viața spirituală am descoperit că pentru a crede nu înseamnă să te bazezi doar pe dovezi palpabile, este nevoie și de o dispoziție a sufletului.

      În creștinism am înțeles că Dumnezeu mi-a dat viața în dar și mi-a acordat demnitate la creație. Că suntem o familie umană și purtăm responsabilitatea și pentru cei defavorizați. Că frica față de opresiune și față de moarte a fost cucerită prin șansa la o nouă viață. Și nu o viață din viitor, ci o viață care începe chiar acum.

      Creștinismul pentru mine înseamnă o adevărată aventură spirituală. Dar nu un demers solitar, ci un drum parcurs împreună în ciuda diferențelor. Pe zi ce trece constat că sunt multe lucruri de descoperit, de înțeles și de trăit pentru a ajunge la adevăratul sens al vieții. Este motivul pentru care am creat acest spațiu – Fereastra spre sens.

    • Ce putem învăța de la un om violent?

      Saul era un om violent și nedrept. Prin viața lui înțelegem însă că Dumnezeu nu se lasă descurajat de slăbiciunile și nedreptățile noastre, ci le poate transforma. De ce avem nevoie ca să înțelegem acest Adevăr eliberator?

      Saul din Tars credea că revolta, violența, prigoana, persecuțiile erau necesare pentru a face dreptate. Este parcursul lui Saul înainte de convertire. Nu vi se pare că sună familiar?

      Oare noi nu ne revoltăm împotriva lui Dumnezeu niciodată? Dacă vedem oameni mai vulnerabili nu-i „persecutăm” prin dispreț și judecăți aspre?

      „- Saul, Saul! De ce mă persecuți?”. Iată că Isus ia în mod personal tratamentele inumane asupra aproapelui nostru. Este trup și suflet cu noi.

      Lumina lui Isus îl orbește pe Saul. Trupul îi slăbește. Oare noi nu suntem orbi spiritual când nu vedem suferințele aproapelui nostru?

      Isus îi deschide ochii lui Saul. Prin hrană trupul capătă putere, iar prin lumina Duhului Sfânt, Saul devine Paul. Este botezat și se transformă într-un evanghelist neînfricat – Sfântul Apostol Paul, apostolul neamurilor.

      Dintr-un mare rău Dumnezeu poate scoate un mare bine. Fiecare om are un destin unic, însă am putea învăța ceva de la Saul: să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne deschidă ochii ca să vedem Adevărul. Apoi să colaborăm cu planul lui.

      Prin Isus ni s-a revelat identitatea de fiice și fii ai lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi are un plan, un rol de îndeplinit. Nu trăim la întâmplare.

      Depinde însă de fiecare: colaborăm cu El sau suntem siguri că ne putem salva singuri într-o lume decăzută?

      Nu zic că este ușor, însă încrederea se construiește în fiecare moment. Dacă Saul a fost convins că prin propriile forțe face bine, iată ce ne spune după ce devine Apostolul Paul: „Sunt convins că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncurile și nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus.”

      Fapte 9, 1-20

      Romani 8, 38-39

    • Și, totuși, lipsește ceva… De ce unii oameni se simt lipsiți de sens?

      De multe ori la sfârșitul zilei avem senzația că ne lipsește ceva. Poate avem tot ce ne este necesar în viață, dar totuși, sentimentul de gol interior nu dispare. Există însă oameni care, chiar dacă sunt privați de libertate sau de o stare de sănătate bună, descoperă că merită să trăiești. Cum reușesc?

      Gustul amar al lipsei de sens

      În infernul din lagărele de concentrare naziste, Viktor E. Frankl, psihiatru austriac, evreu de origine, a simțit cum oamenilor le-a fost luat tot: libertatea fizică, demnitatea și siguranța. Deținuții care credeau într-un sens al vieții  – familie, profesie, Dumnezeu – îi priveau neputincioși pe alții care  refuzau să se mai ridice de jos și erau executați. Alți deținuți se aruncau în gardurile electrice ca să scape de suferință.

      Gândul la soția lui, la familie, la munca lui și convingerea că orice om are o chemare spirituală și o valoare personală, l-a ajutat pe Viktor Frankl să suporte mai ușor ororile nazismului. Mai târziu, va deveni un apărător ferm al vieții, iar prin logoterapie va ajuta oamenii să descopere un sens concret și personal în viața lor. În felul acesta și suferința capătă un sens.

      Întrebarea: „Ce vrea viața de la noi?” este o sursă de suferință, spunea Frankl. Mai degrabă, să ne întrebăm: „Cum răspund eu provocărilor vieții?”. Atunci perspectiva se schimbă. Nu mai sunt în rolul de victimă, ci de om responsabil care are capacitatea de a-și alege atitudinea în fața vieții și a suferinței.

      Ce au descoperit oamenii de știință

      De multe ori am simțit că problemele vieții mă destabilizează. Chiar dacă îmi spuneam: „Cred în Dumnezeu, deci viața are un sens”, totuși eu nu vedeam acel sens.

      Un studiu publicat în anul 2023 de către cercetătorii Universității Biola din SUA[1] arată că lipsa de sens are efecte semnificative asupra sănătății.

      „Care este legătura dintre credință și o stare de sănătate mai bună?” s-au întrebat cercetătorii. Ei au observat că mulți oameni, nu doar credincioșii conservatori, au convingerea că Dumnezeu poate vindeca o boală. Însă nu toți care cred în vindecarea prin credință, se și vindecă în realitate.

      Oamenii observați în acest studiu au arătat prin viețile lor că nu ideea de Dumnezeu aduce o transformare reală în viața noastră, ci, mai degrabă, relația vie cu Dumnezeu și cu ceilalți. Atunci când credem că ceva mai înalt decât noi ne oferă identitate și sens, bolile și dificultățile vieții nu mai par insurmontabile.

      Am abordat tema identității într-un alt articol, unde am vorbit despre descoperirea unei ordini în viața mea în lumina Harului.

      Credința ca antidot la lipsa de sens

      Credința în Dumnezeu nu constă în formule magice, ci este o cale continuă către transformare interioară. Nu am primit o educație religioasă, dar de când eram copil am fost fascinată de Isus. Mult timp nu am înțeles ce îmi cere. Scopul apropierii mele de el era să scap complet de suferință care mi se părea lipsită de sens.

      Pe parcursul timpului, suferința mea nu a dispărut. Mai degrabă, s-a intensificat. Privind alți oameni, am observat că în ciuda suferințelor din viețile lor nu deveneau cinici sau disperați, ci, dimpotrivă, mai umani și mai înțelepți.

      Într-un moment de cumpănă mi-am adus aminte de parabola fiului risipitor[2]. Am deschis Biblia, am citit textul și am meditat. Pentru mine a fost cel mai profund și eliberator adevăr pe care l-am înțeles din creștinism, acela că Dumnezeu nu este distant și aspru, ba, dimpotrivă, relația pe care vrea să o dezvolte cu noi este de iubire, iertare și de respectare a libertății pe care ne-a acordat-o la creație.  

      Acest text mi-a rămas întipărit în minte și ori de câte ori mi-l amintesc îmi dă un sentiment de consolare, pace și recunoștință. Am înțeles că suferința mea nu a fost lipsită de sens, ci a fost un drum pe parcursul căruia mi-am descoperit propria identitate.

      Studiul de mai sus a arătat că oamenii care s-au vindecat i-au oferit lui Dumnezeu fiecare zi a vieții lor, au devenit mai conștienți de propriile limite, dar au și înțeles faptul că nu sunt singuri în lupta lor.

      Trăind într-o relație vie cu Dumnezeu și cu ceilalți și-au aflat chemarea și drumul pe care orice om trebuie să-l parcurgă personal pentru a descoperi sensul vieții.

      Această înțelegere unită cu străduința de a rămâne fideli credinței creștine schimbă atât perspectiva minții cât și orientarea inimii către centrul existenței noastre care este Dumnezeu.

      Acum, după mulți ani, îl rog pe Isus să transforme suferința mea într-un loc de întâlnire cu El și cu ceilalți. Acum sunt mai receptivă la suferințele celorlalți.

      În suferința lui Isus pe Cruce am văzut o neobosită luptă împotriva răului cu armele iubirii și ale iertării.  În anumite situații această cale mi s-a părut nepotrivită. Cum să ierți și să iubești un om care ți-a provocat un rău profund? Am înțeles însă, după mult timp, că este singura cale de eliberare și de restabilire a propriului sens. Iar această cale nu este solitară, ci împreună cu Isus, care reflectă infinita bunătate a Tatălui față de noi toți.

      Atunci când simțim că lipsește sensul nu consider că e nevoie să privim în depărtare, ci poate, într-o altă lumină, la ceea ce avem.

      Despre căutări, frământări, reflecțiii și descoperirea sensului scriu și pe Substack, în Fereastra spre sens.

      Dacă te regăsești și ți-ai dori să primești textele pe email, te invit să rămâi aproape:

      https://open.substack.com/pub/fereastraspresens/p/si-totusi-lipseste-ceva?r=27lhd4&utm_campaign=post&utm_medium=web

      [1] https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/00916471231206360

      [2] Luca, 15, 11-32

    • De ce suferim? Conflictul dintre corp, minte și suflet

      În zona de confort

      Sunt creștină de mulți ani, dar nu am fost consecventă în a practica credința deși interesul meu față de creștinism a fost viu dintotdeauna.

      Acum ceva vreme am avut o discuție cu o fostă colegă care m-a scos din zona de confort în care mă aflam atunci. Are în jur de 20 de ani, dar dificultățile vieții au dus la o maturizare precoce. Prin felul de a fi a dat dovadă de sensibilitate, curaj de a gândi și a pune întrebări și asumare de responsabilități grele. Eu, la vârsta ei, încă nu mă desprinsesem complet de adolescență. Am admirat-o și am dobândit o sensibilitate aparte față de ea.

      Mi-a spus că e sceptică în ce privește existența lui Dumnezeu și m-a întrebat de ce ne-a creat. I-am răspuns: „pentru a ne bucura de viață”. „În viața mea a fost mai mult suferință. Cum să mă bucur de viață?”, a întrebat ea cu un soi de amuzament amestecat cu tristețe.

      Întrebarea acestei femei tinere este în mintea multora dintre noi, fie că o conștientizăm, fie că nu: „Dacă Dumnezeu este bun și ne-a dat viață pentru că ne iubește, de ce există atâta suferință în lume?”

      La ce ne raportăm?

      În general, psihologii consideră că oamenii în sine sunt buni, dar fiecare în parte este responsabil de cum își construiește destinul. Observăm însă în jurul nostru că există oameni care au situații materiale bune, au succes în diferite domenii, sunt înzestrați cu un anumit talent sau mai multe și, totuși, nu sunt fericiți, ba, mai mult, devin dependenți de droguri, alcool sau idei și comportamente distructive. Cum se explică? Parcă ceva lipsește din această imagine prin care eu sunt responsabilul absolut asupra destinului meu. Fiecare are o părere diferită legată de adevăr, bine și dreptate, prin urmare, atunci când ne întâlnim apar tot felul de conflicte.

      Din anumite perspective biologice, suntem un accident al naturii sau provenim din animale. Rațiunea este cea care ne deosebește de ele, dar instinctele acționează de multe ori în mod distructiv. Oare să trăim la întâmplare pe acest pământ, iar instinctele să dicteze relațiile dintre noi?

      Potrivit creștinismului, am fost creați de Dumnezeu, înzestrați cu conștiință și libertate. Am rupt însă legătura cu Dumnezeu dorindu-ne să ne facem pe noi înșine dumnezei și am răsturnat ordinea creației.  Asta provoacă multă suferință. Este oare Dumnezeu străin de suferințele noastre?

      Întrebarea care ne macină pe toți: De ce suferim? De unde provine acest conflict dintre corp, minte și suflet? Ce știu este că acest conflict este sursa unei anxietăți legată atât de evenimentele de zi cu zi, cât și  de viață în general.

      Cum apare conflictul interior?

      Din punct de vedere biologic  suntem înzestrați cu instincte. Acestea ne determină să reacționăm automat, să căutăm supraviețuirea și plăcerea imediată. Instinctele nu sunt rele în sine, dar lăsate să conducă ființa umană pot deveni distructive. Ele aduc echilibru biologic, dar nu dau sens vieții. Limitările și vulnerabilitatea corpului provoacă suferință.

      Din punct de vedere psihologic, mintea umană încearcă să controleze, să interpreteze și să medieze între instincte și realitate. Este capabilă să anticipeze, să se teamă și nu reușește să controleze tot. Nu poate să aducă întotdeauna armonie între dorințe și realitate. De aici apare confuzie, anxietate și haos.

      În dimensiunea spirituală sufletul caută sens, iar dacă nu-l găsește sau valorile în care crede sunt în contradicție cu ale celorlalți apare confuzie și dezorientare. Corpul spune: „Reacționează!”. Mintea spune: „Controlează!”. Iar sufletul: „Ce rost are?”.

      Știință sau religie?

      Să presupunem că eu am o problemă de matematică, mă ajută să mă întreb: „Ce sens are această problemă?”. Mai degrabă caut soluții. În același timp, dacă suferința mea pare fără sens, are rost să apelez la formule matematice?

      Majoritatea oamenilor cred că știința și religia sunt într-un conflict absolut. Conflictul apare însă atunci când avem pretenția ca știința să răspundă la sensul vieții, iar religia la probleme tehnice.

      Oamenii au nevoie să înțeleagă atât mecanismul de funcționare a lumii în care trăiesc, cât și sensul pentru care trăiesc. Prin urmare, și știința și religia pot fi de ajutor dacă adresăm întrebările domeniului adecvat. Ele nu sunt întotdeauna în conflict, ci mai degrabă se completează una pe alta.

      Știința explică aspectul biologic și psihologic, iar religia aspectul spiritual. A considera corpul, mintea și sufletul ca realități separate duce la conflict interior. Ele, de fapt, sunt trei aspecte ale aceleiași realități – ființa umană. Nu putem separa mecanismul funcționării omului de sensul lui. El le integrează pe toate trei. Prin urmare, explicațiile biologice și psihologice nu sunt suficiente pentru a răspunde tuturor întrebărilor noastre. Este nevoie și de dimensiunea spirituală (sufletul) pentru a avea o imagine completă.

      Poate creștinismul să rezolve acest conflict?

      Omul a fost creat în armonie cu sine, cu lumea și cu Dumnezeu. Potrivit creștinismului ordinea este: Dumnezeu, propriul sine și aproapele. Atunci când primii părinți au încercat să răstoarne ordinea creației, natura umană a pierdut armonia.

      Potrivit creștinismului oamenii au o natură comună. Nu sunt eu separată de ceilalți. Prin urmare, prin căderea primilor părinți am moștenit un dezechilibru. Nu o vină personală, ci o stare. Acest lucru s-a datorat faptului că libertatea a fost greșit înțeleasă. În loc să acceptăm realitatea că suntem creații ale lui Dumnezeu, noi ne revoltăm și vrem să fim proprii noștri dumnezei.

      Atunci când am rupt relația cu Dumnezeu, omul a intrat în conflict cu sine și cu ceilalți pentru că nu mai există un punct de reper obiectiv. Biologic suntem vulnerabili, ne îmbolnăvim, suferim și murim. Psihologic, mintea umană nu poate deține un control absolut. Sufletul, care ar trebui să aducă unitate între corp și minte, este dezorientat de conflictul dintre ele, iar fără un principiu exterior care să aducă unitate pierde sensul.

      M-am întrebat la început dacă Dumnezeu este străin de suferința noastră. Potrivit Vechiului Testament, după cădere Dumnezeu a început să pregătească un plan de salvare omului, iar prin Isus Cristos Dumnezeu a intrat în însăși natura umană. Isus a suferit fizic: a fost biciuit, a purtat Crucea, a fost răstignit și a murit. Psihologic a simțit durere, tristețe, trădare, frică, alienare și abandon. Sufletește însă, el nu și-a pierdut identitatea de Fiu al lui Dumnezeu și a fost fidel până la moarte planului de salvare a omului.

      Isus nu a eradicat suferința, însă a transformat-o. Biologic suntem fragili, ne îmbolnăvim și murim. Însă prin Înviere Isus ne-a dat șansa la o nouă viață. Psihologic, suferința nu a dispărut, dar nu o mai purtăm singuri, ci în relație cu Dumnezeu, iar atunci capătă sens. Sufletul nu mai este dezorientat, ci conectat la un centru interior care aduce unitate.

      Suferința nu mai este un loc care te distruge, unde te închizi și intri în disperare, ci un loc de întâlnire cu Dumnezeu și cu ceilalți. Prin Isus, natura umană a fost transformată. Numai că Dumnezeu nu acționează în viața noastră fără acordul nostru. Altfel, nu ar mai exista libertate și adeziune conștientă față de el.

      Nu spun că suferința ar trebui idealizată și că nu mai trebuie să luptăm. Isus nu a fost pasiv. A luptat împotriva suferinței și a răului pe toate planurile: a vindecat boli, a înmulțit pâinile, a vindecat sufletul și a îndemnat la pace și reconciliere.  El nu a spus că suferința în sine e bună, ci ceea ce devine ea poate fi bun. Adică un loc de întâlnire și de deschidere a inimii față de Dumnezeu și de oameni.

      Știu, în același timp, că e greu când treci prin anumite evenimente și stări, cum ar fi o boală, un eșec, pierderea unei persoane dragi, dezaprobarea celorlalți, suferința copiilor și a celor nevinovați. Ți se pare nedrept și inevitabil te întrebi: „De ce permite Dumnezeu astfel de suferințe?”.

      Cum a răspuns Karol Wojtyla acestei întrebări

      Când era copil și-a pierdut mama și fratele. În adolescență și-a pierdut și tatăl. Sub ocupația nazistă a făcut muncă grea la o carieră de piatră și mulți dintre prietenii lui au fost uciși pentru că studiau teologia. A fost urmărit și aproape ucis de naziști. După ce ocupația nazistă a fost îndepărtată, a urmat dictatura comunistă. Conflictele din interiorul Bisericii Catolice i-au provocat multă suferință. La 60 de ani a scăpat unei tentative de asasinat, iar mai târziu a fost afectat de Parkinson. Karol Wojtyla, viitorul Papa Ioan Paul al II-lea, a cunoscut suferința adâncă sub toate aspectele. Însă suferința nu l-a umplut de tristețe, amărăciune și disperare, ci i-a înlesnit calea spre libertate și sens.

      Pentru a răspunde la întrebarea „De ce permite Dumnezeu suferința?”, scria el în lucrarea „Salvifici Doloris”, e nevoie să accepți lumina revelației. Sursa care ne indică răspunsul este dăruirea de sine a lui Dumnezeu prin Isus Cristos. Crucea lui Cristos a însemnat un sacrificiu din iubire. Însă e foarte greu pentru om să înțeleagă iubirea pură.

      Isus s-a sacrificat pentru a ne dărui o viață nou, pentru a ne salva de la rătăcire și distrugere. După Karol Wojtyla nu există un răspuns unic la întrebarea „De ce permite Dumnezeu suferința?” pentru că realitatea e complexă. Putem însă obține niște indicii privind modul în care suferința îi transformă pe oameni. Ce poate rezulta din suferință:

      • Iubirea altruistă – uneori suferința poate produce un bine. Dar, de multe ori binele e parazitat de rău. Dacă Dumnezeu îndepărtează răul, poate îndepărta și binele. Suferința umană cheamă iubirea umană. S-ar putea spune că îi datorăm suferinței manifestarea iubirii altruiste.
      • Vindecarea de egoism – atunci când suferim devenim conștienți că nu suntem dumnezei și devenim mai receptivi la divin. Atunci ne putem întoarce de la rău și îmbrățișa relații mai profunde bazate pe iubire matură cu ceilalți și cu Dumnezeu.
      • Transformarea interioară – Dumnezeu ar putea permite suferința pentru a-l trezi pe om din auto-suficiență și fericire iluzorie. Cei care au descoperit rolul salvator al suferinței s-au transformat în oameni noi. De multe ori Dumnezeu permite un rău pentru a scoate din el un bine și mai mare. 
      • Corectarea unor excese – suferința poate fi permisă pentru ca omul să devină conștient de repercusiunile unor comportamente agresive sau a unor dependențe, cum este dependența de alcool. Nu se poate spune însă că orice suferință este o pedeapsă având în vedere că Isus a fost fără păcat și totuși a suferit.

      Oamenii care consideră că suferința nu are niciun sens se consumă pe interior, devin de multe ori amari și nefericiți. În schimb, suferința unită cu Cristos capătă sens și îl poate salva pe om de la un dureros conflict interior.

      Așadar, depinde de fiecare dintre noi: lăsăm suferința să ne fragmenteze, să ne izoleze și să ne distrugă? Sau căutăm un răspuns încredințați fiind de iubirea infinită a lui Dumnezeu față de oameni?

    • Copiii care își sacrifică pâinea cea de toate zilele pentru părinți

      Cuprins:

      1. Micii martiri de la sate: copii care renunță la cină pentru părinți
      2. Urmările fizice și psihologice ale sărăciei la copii
      3. Demnitatea omului: rațiune, conștiință și libertate
      4. Iubirea aproapelui: chipul lui Isus în copiii flămânzi
      5. Ce se face pentru acești copii în România
      6. Să nu frângem aripile copiilor

      Micii martiri de la sate: copii care renunță la cină pentru părinți

      În comunitățile rurale sărace din România există peste 150.000 de copii care își sacrifică cina pentru ca alții să supraviețuiască.

      Conform statisticilor[1], copiii români sunt printre cei mai săraci din Europa. România este în fruntea clasamentului, alături de Bulgaria și Spania, la numărul de copii expuși riscului de sărăcie și excluziune socială. O treime dintre copiii români (33,8%) trăiesc în sărăcie, iar în zona rurală procentul crește la aproape jumătate (42%).

      În familiile vulnerabile de la sate peste 150.000 de copii (23%) renunță la cină pentru ca părinții sau frații mai mici să poată mânca. 30% dintre copiii din zonele sărace nu mănâncă prânzul acasă, iar 28% nu iau nici micul dejun, nici prânzul, conform datelor colectate de Fundația World Vision România[2] în anul 2025.

      Riscul de sărăcie crește până la 75,8% pentru copiii ai căror părinți au un nivel scăzut de educație. Drama este că cercul vicios sărăcie-educație precară se perpetuează din generație în generație. Oare cum poate un copil sărac și flămând să se gândească la școală? Asta în cazul în care ar avea încălțăminte și haine adecvate pentru că mulți dintre ei împart aceeași pereche de încălțăminte cu frații și surorile și merg pe rând la școală. Sau lipsesc pentru a-și ajuta părinții la treburile gospodărești[3].

      La acești copii foamea fizică se completează cu „foamea” afectivă pentru că părinții sunt prea obosiți, deprimați, demoralizați sau abrutizați pentru a le oferi afecțiunea care este esențială pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil. Ba, mai mult, deseori acești copii sunt și abuzați (fizic, emoțional și psihologic).

      Urmările fizice și psihologice ale sărăciei la copii

      Și eu am trăit la sat până la vârsta de 14 ani, dar nu am simțit foamea fizică. Am fost norocoasă pentru că părinții mei mi-au asigurat toate cele necesare. Am avut însă în vecinătate o familie de oameni săraci: părinții și trei copii (două fete și un băiat). Ei erau chemați uneori de către alți oameni la munci fizice și li se ofereau alimente și bani, dar, totuși, insecuritatea materială, lipsa de educație și stresul permanent lasă urme adânci în conștiința oamenilor. Ca urmare, mama s-a sinucis când copiii aveau 10-15 ani, cele două fete s-au căsătorit la o vârstă prea tânără, iar băiatul, după ce a rămas singur în casă la vârsta de 30 de ani, s-a sinucis. Acesta nu este însă un caz izolat, ci urmarea firească a unor vieți trăite în lipsuri grave.

      În cazul în care vedem dincolo de statistici suferința reală a celor care ar trebui protejați și nu sacrificați, cu alte cuvinte, pentru a-i putea ajuta eficient pe acești copii, trebuie mai întâi să-i înțelegem. Ce se petrece în corpul și mintea unui copil sărac și flămând? Iată ce spun specialiștii[4] despre urmările fizice și psihologice ale lipsei de hrană la copii:

      Există mai mulți micronutrienți (vitamine și minerale) de care copiii au nevoie încă înainte de a se naște și a căror lipsă duce la stagnarea creșterii și la afecțiuni severe. Iar, de multe ori, chiar deces. În principal, acești micronutrienți sunt: fierul, vitamina A, iodul, glucoza și acizii grași esențiali. Lipsa acestor micronutrienți duce la: anemie, apatie, lipsă de energie, perturbarea dezvoltării cognitive și fizice, reducerea capacității organismului de a lupta cu infecțiile, probleme de memorie și concentrare.

      Studiile[5] arată că o mamă care suferă de stres cronic datorat sărăciei îl transmite copilului încă de la o vârstă fragedă.

      Cu cât este mai prelungit stresul[6] în copilărie, cu atât mai mult copiii vor suferi mai târziu în viață de anxietate, depresie și abuz de substanțe.

      La toate astea se mai adaugă și faptul că mulți copii trăiesc într-un mediu toxic în care sunt supuși abuzului, violenței sau neglijării. Supraviețuirea într-un mediu nesigur și agresiv duce la traume care au consecințe devastatoare pentru un copil.

      Mediile defavorizate în care trăiesc acești copii fac ca resursele și mijloacele de ajutor să fie greu de accesat. Ca adulți, acești copii vor afectați de șomaj, venituri mici și vor fi incapabili să ofere o educație sănătoasă propriilor copii.  Așadar, cercul vicios al sărăciei se propagă din generație în generație.

      Demnitatea omului: rațiune, conștiință și libertate

      Acești copii nu au nevoie numai de hrană fizică, ci și de „hrană” pentru minte și suflet. Băiatul din vecinătatea mea care s-a sinucis deși i se dădeau bani și alimente, a demonstrat că un om are nevoie de mai mult decât hrană pentru stomac. Are nevoie să i se respecte demnitatea.

      Ca să înțelegem ce înseamnă a respecta demnitatea unui om trebuie să înțelegem de unde provine. În prima carte a Genezei vedem că Dumnezeu i-a acordat omului demnitate încă de la creație, adică l-a creat după chipul și asemănarea Lui[7]. Dumnezeu ne-a înzestrat cu rațiune, conștiință și libertate, însă a uita izvorul tuturor acestor înzestrări ne face să devenim neputincioși, supuși greșelii și abuzului de libertate.

      Dumnezeu a creat lucrurile într-o anumită ordine, iar rațiunea cu care ne-a înzestrat ne permite să descoperim această ordine. În mod firesc, copiii sunt cei care au nevoie de protecție și ajutor, iar prin acești copii care își jertfesc mâncarea pentru ca alții să supraviețuiască, este răsturnată ordinea creației.

      Însă cu ajutorul conștiinței putem restabili lucrurile. Conștiința este glasul lui Dumnezeu care îndeamnă permanent la discernământ între bine și rău și urmarea binelui.

      Iubirea aproapelui: chipul lui Isus în copiii flămânzi

      Ce înseamnă bine? Esența Bibliei, după cum o rezumă Isus în Evanghelia după Matei[8] este iubirea. Față de Dumnezeu în primul rând, ca ordine firească, pentru că de la El provine binele. Și apoi, a ne iubi aproapele ca pe noi înșine.

      Cel care ne-a arătat prin excelență ce înseamnă să iubești a fost Isus Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, care ne-a revelat adevăratul chip al Tatălui. Prin sacrificiul său, Isus a restabilit demnitatea omului care a abuzat de propria libertate și a amuțit glasul conștiinței.

      Sacrificiul său a fost din iubire. A nu se înțelege prin iubire un sentiment trecător, ci o atitudine constantă de a dori binele celuilalt[9]. Fiind motivat de iubire, Isus ne cere să facem același lucru: să iubim ca El. Chiar și pe dușmanii noștri. Ne cere să vedem în aproapele nostru chiar și cea mai îndepărtată persoană. Și, nu în ultimul rând, ne cere să-i iubim pe copii și pe săraci ca pe El însuși[10]: „Oricine primește un astfel de copilaș în numele meu pe mine mă primește; iar cine mă primește pe mine, nu pe mine mă primește, ci pe acela care m-a trimis”.

      Prin urmare, Cristos se identifică atât de mult cu „cei mici” încât chiar El însuși suferă atunci când acești copii suferă și chiar stabilește ca și criteriu de a-l urma grija pe care o avem pentru săraci: „Căci am fost flămând, și mi-ați dat să mănânc…Adevăr vă spun: tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut”[11].

      În tradiția creștină săracii au ocupat și ocupă un loc special. Sfântul Grigore cel Mare spunea: „Când dăm săracilor cele de neapărată trebuință, nu facem un act de dărnicie personală, ci le dăm înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degrabă, o datorie de dreptate, decât un act de caritate”.[12]

      Ca și creștini, este o datorie morală să ne preocupe bunăstarea acestor copii săraci din medii defavorizate având în vedere că ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Cristos din Sfânta Euharistie și fiind conștienți că sacrificiul lui Isus a fost cu atât mai mare cu cât „cei mici” se află în suferință.

      Ce se face pentru acești copii în România

      Măsurile de austeritate din ultimul timp au lovit în inima celor mai săraci români: copiii de la sate. Există totuși sprijin pentru acești copii atât din partea organizațiilor non-guvernamentale, cât și din partea bisericilor creștine. Voi menționa câteva exemple:

      • Fundația World Vision România desfășoară un program numit „Pâine și mâine”[13] prin care oferă o masă caldă zilnică și două ore de sprijin educațional pentru peste 1.200 de copii din comunități rurale vulnerabile. Lansat în anul 2016, programul „Pâine și Mâine” oferă copiilor din satele României: masă caldă zilnică la școală, sprijin la teme și activități remediale și consiliere, activități de dezvoltare socio-emoțională. Sunt incluși copii din mediul rural din județele Botoșani, Călărași, Cluj, Dâmbovița, Dolj, Giurgiu, Iași, Olt, Teleorman, Vâlcea, Vaslui.
      • Federația Caritas Timișoara desfășoară activități și pentru copiii cu risc de abandon școlar din  mediul rural[14]. A dezvoltat două tipuri de servicii: centre rezidențiale și centre de zi. Două dintre acestea sunt:  1. Centrul rezidențial de tip familial „Casa 1 – Sfântul Nicolae” din Peciu Nou unde sunt ajutați 21 de copii și tineri oferindu-li-se servicii de cazare permanentă, masă, asistență medicală, sprijin în realizarea temelor, participarea la activități culturale și recreative; 2. Centrul Comunitar pentru copii „Casa Pater Berno”, Bacova, județul Timiș – se adresează unui număr de 30 de copii cărora li se asigură o masă caldă, activități de îngrijire personală, educație, consiliere, terapii ocupaționale, recreere și socializare.
      • Organizația Salvați Copiii România prin programul „Foamea distruge educația”[15] își propune să ajute 10.000 de copii vulnerabili și familiile lor prin acordarea de suport material de urgență pentru asigurarea hranei. Acest program aduce în atenție faptul că „o masă nu înseamnă doar hrană. Înseamnă supraviețuire pentru mulți, înseamnă o dezvoltare armonioasă, înseamnă participarea la școală în condiții decente”.

      Să nu frângem aripile copiilor

      Lui Valentin, un băiețel de 7 ani din județul Vaslui, îi plac animalele și și-ar dori să fie medic veterinar. Mama lui este femeie de serviciu la școală, iar tatăl lui lucrează în construcții la București. Mama lui povestește că iernile sunt destul de grele, dar tot ce-și dorește este să-l știe sănătos și cu rezultate bune la învățătură[16]. Andra, o fetiță de 9 ani din județul Dolj, și-ar dori să fie învățătoare. Ea locuiește cu părinții și încă 5 frați într-o casă cu două camere. Mama nu are loc de muncă, iar tatăl lucrează cu ziua[17].

      O masă caldă pentru un copil costă în jur de 20 de lei pe zi. Ce înseamnă 20 de lei pe zi pentru cei cu venituri medii:

      • 2 sticle de suc
      • O prăjitură la cofetărie
      • O pâine integrală
      • Mai puțin de un pachet de țigări.

      Pentru 10 copii de la o grădiniță sau școală de la sat 200 de lei pe zi înseamnă o masă caldă pentru a nu dormi cu dureri de stomac. Ce înseamnă 200 de lei pentru o persoană cu un venit mediu:

      • O pereche de blugi
      • O pereche de pantofi
      • Un parfum
      • O manichiură cu gel

      Resurse pentru a-i ajuta pe acești copii există. Să nu le frângem aripile prin nepăsarea noastră.

      Poate nu avem bani, dar poate avem timp: în loc de 15 minute de scroll pe rețelele de socializare putem spune o rugăciune pentru acești copii.

      Dacă nu avem nici bani nici timp, poate avem dispoziție sufletească: un zâmbet sau o încurajare.

      Dacă nu avem nici bani, nici timp, nici dispoziție, poate au alții pe care-i cunoaștem.

      Isus s-a născut într-un staul, a crescut în sărăcie materială, apoi s-a dăruit complet ajutorării săracilor (nu numai material, dar și spiritual sau psihologic). El ne-a demonstrat un principiu foarte important al vieții spirituale: cu cât dăruiești mai mult, cu atât primești mai mult. Harul lui Dumnezeu nu seacă niciodată. El se reînnoiește în fiecare zi.

      [1] https://ec.europa.eu/eurostat/web/products-eurostat-news/w/ddn-20250528-1

      [2] https://worldvision.ro/2025/10/16/peste-12-000-de-copii-de-la-sate-au-beneficiat-de-masa-calda-oferita-de-world-vision-romania-in-ultimii-ani/

      [3] https://spotmedia.ro/stiri/social/cum-rupem-cercul-vicios-saracie-educatie-precara-salvati-copiii-in-2026-ei-sunt-primii-care-trebuie-sa-simta-schimbarea-in-bine-interviu

      [4] https://iris.who.int/server/api/core/bitstreams/c1c3ba65-9a7c-4f37-ab4d-a5fb8e08dcd1/content

      [5] https://www.unicef.org/eca/stories/how-does-poverty-affect-children-differently

      [6] https://developingchild.harvard.edu/key-concept/toxic-stress/

      [7] Geneză 1, 26-27

      [8] Matei 22, 37-40

      [9] Summa Theologiae, Toma din Aquino.

      [10] Catehismul Bisericii Catolice, pag. 469.

      [11] Matei 25, 31-40

      [12] Catehismul Bisericii Catolice, pag. 599.

      [13] https://worldvision.ro/implica-te/persoane-fizice/paine-si-maine/

      [14] https://federatia-caritas.ro/servicii/servicii-pentru-copii/

      [15] https://www.salvaticopiii.ro/ce-facem/evenimente-de-strangere-de-fonduri/foamea-distruge-educatia

      [16] https://worldvision.ro/2024/12/11/valentin/

      [17] https://worldvision.ro/2025/02/10/andra-anamaria-cele-doua-surori/

    • Martorii sinceri ai Adevărului

      Mărturisesc că mi-a plăcut foarte mult filmul „Isus din Nazaret” al lui Franco Zeffirelli. M-a impresionat de prima dată când l-am văzut. Cred că Robert Powell a făcut un rol magistral în rolul lui Isus: natural, neteatral, profund chiar fără cuvinte, cald, dar și înfricoșător; într-un cuvânt: convingător. Revăd filmul aproape în fiecare an cu entuziasm și curiozitate descoperindu-l într-o lumină nouă de fiecare dată.

      Dar ce-ar fi dacă după impresia puternică pe care am avut-o văzând filmul, m-aș fi ridicat brusc de pe scaun și aș fi fugit într-un suflet la mama sau la un  prieten spunându-le în culmea extazului: „Am văzut filmul „Isus din Nazaret!””? Probabil, oricine m-ar fi văzut, ar fi crezut că mi-am pierdut mințile cu totul.

      Dar, dacă aș auzi că în locul în care se află un membru al familiei a fost un cutremur, aș alerga într-un suflet, mâncând pământul, fără să stau pe gânduri despre ce ar crede oamenii despre mine. Oricum, cred că nimănui nu i s-ar părea ieșit din comun comportamentul meu în astfel de situații.

      Dacă Isus a fost un personaj fictiv, oare cum au putut niște oameni simpli, pescari din Israel, să inventeze un personaj atât de complex? Oare de ce au alergat Petru și Ioan la mormântul lui Isus în dimineața Învierii? Pentru că au fost convinși că Isus a fost o ficțiune?

      Dacă nu au credibilitate pentru că au fost niște pescari simpli, ce putem spune despre ei după ce au fost martorii Învierii? Cum de s-au transformat în niște oameni atât de convinși și curajoși în ciuda persecuțiilor și și-au pus viața în joc pentru a da mărturie despre Isus?

      „Am mâncat și am băut cu el după ce a înviat din morți” a mărturisit Petru. Ioan, alergând la mormântul lui Isus în dimineața Învierii, „a văzut și a crezut”. Cum de au reușit acești pescari simpli să convingă atâția oameni timp de 2000 de ani că Isus a fost un personaj real și, nu orice fel de personaj, ci însuși Fiul lui Dumnezeu care a înviat din morți?

      Cum se explică complexitatea creștinismului care rezistă de atâta timp? Oameni din toate ariile vieții, de toate vârstele, de toate națiile și etniile, de toate nivelurile de inteligență, de la toate marginile pământului au fost atrași de Isus și convinși până la moarte de existența lui.

      Petru și Ioan însă nu au avut nevoie numai de dovezi palpabile că Isus a înviat din morți, ci și de o anumită dispoziție a sufletului de a avea încredere în Cuvântul lui și al profeților care au dat mărturie despre el.

      E foarte dificil și aproape imposibil să citești Biblia ca pe o carte oarecare așteptând să înțelegi ceva fără să trăiești. Pentru că numai trăind Cuvântul lui Dumnezeu vom dezvolta acea disponibilitate a sufletului de a înțelege și a crede.

      CRISTOS A ÎNVIAT!

      Faptele Apostolilor 10,34.a37-43

      Ioan 20, 1-9

    • Creștinii din Ierusalim trăiesc Învierea Domnului cu frica din Vinerea Mare – „Bucurați-vă!” „Nu vă temeți!”

      ALJAZEERA: „Nu știu cum vom ieși din asta”: Cât mai pot suporta israelienii?[1]

      INFOVATICANA: Sfântul Mormânt a fost închis timp de săptămâni în Ierusalim datorită conflictului din Orientul Mijlociu[2]

      INFOVATICANA: Israelul permite Patriarhului latin al Ierusalimului, Cardinalul Pierbattista Pizzaballa, accesul la Sfântul Mormânt după presiune internațională[3]

      APNEWS: Ierusalimul se îndreaptă spre un Paște și o Sărbătoare de Paște discrete, sub umbra războiului din Iran[4]

      THE CATHOLIC TELEGRAPH: Fragmente de rachete iraniene au căzut lângă Biserica Sfântului Mormânt[5]

      ISRAEL, anul 2026

      CONFLICTE EXTERNE:

      • Gaza – Israel vizavi Hamas
      • Liban – Israel vizavi Hezbollah
      • Israel vizavi Iran
      • Yemen – Israel vizavi rebelii Houthi

      CONFLICTE INTERNE:

      • Israelieni vizavi palestinieni
      • Evrei vizavi musulmani
      • Evrei vizavi creștini
      • Israelieni care vor securitate vizavi israelieni care luptă pentru drepturi civile
      • Israelieni care susțin războiul vizavi israelieni care susțin negocierile.

      IERUSALIM, anul 33 d.Cr., Ziua de Paște

      Femeile care merg la Mormântul lui Cristos găsesc piatra răsturnată și aleargă cu frică și bucurie să le dea de știre apostolilor. Îl întâlnesc pe Isus. Primele lui cuvinte după Înviere: „BUCURAȚI-VĂ!…NU VĂ TEMEȚI!” (Matei 28, 1-10)

      IERUSALIM, Noaptea Învierii, 2026, la Sfântul Mormânt

      Un creștin se roagă la Sfântul Mormânt: „Isuse, pământul pe care tu ai călcat respiră violență de atâta timp. Am obosit între toți dușmanii noștri… Unde este dreptatea? Unde este pacea? ”

      IERUSALIM, anul 33 d.Cr.

      Când s-a apropiat, văzând cetatea, Isus a plâns pentru ea, zicând: „Dacă tu ai fi cunoscut în ziua aceasta calea spre pace! Acum însă este ascunsă pentru ochii tăi.” (Luca 19, 41-42)

      ISRAEL, anul 2026

      Creștinii formează aproximativ 2% din populația Israelului și mulți continuă să emigreze. Pelerinajele au fost suspendate în Ierusalim, iar Calea Crucii este împânzită de forțele de ordine. Există totuși preoți, călugări, laici care aleg să rămână în Israel.

      ISRAEL, în jurul anului 1000 î.Cr.

      Psalmul 122 (121): M-am bucurat când mi s-a spus: „Să mergem în casa Domnului!”… Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului: „Să aibă liniște cei care te iubesc!”. Pacea să locuiască între zidurile tale și liniștea în palatele tale!”

      ……………………………………………………………………………………………………….

      Isus nu a venit să schimbe regimuri politice opresive și violente. Totuși, le-a lovit direct în „inimă”, adică a spulberat exact ceea ce ele răspândesc cel mai mult: FRICA DE MOARTE. Dacă omul era doar ca un fir de iarbă care trăia apoi se întorcea în țărână, prin Cristos omul s-a transformat la o nouă viață. Pentru cei care cred în El, omul nu mai este sclav al morții. Chiar dacă frica persistă, pentru cei care cred în Cristos frica nu are ultimul cuvânt și nici moartea.

      Asta ce înseamnă? Că trebuie să așteptăm Ierusalimul ceresc ca să vedem pace în Israel sau în alte regiuni greu încercate de război? Poate că unii nu vor apuca să vadă pace în aceste regiuni, dar Isus a adus speranță și pentru viața de pe pământ nu doar pentru viața veșnică. El a adus SCHIMBAREA INIMII ȘI  A MINȚII. Iar de aici speranța pentru pace și reconciliere.

      Cum? E greu de spus. Dar mă gândesc ce ar însemna pentru noi creștinii, cei care dormim în așternuturi calde, schimbarea:

      • Să privim dincolo de suferința noastră, iar în rugăciune să implorăm milostivirea lui Dumnezeu și pentru copiii, familiile din zonele de război, pentru toți cei persecutați, pentru toți cei care l-au cunoscut pe Cristos, dar și pentru cei care nu l-au cunoscut. Să ne rugăm și pentru cei care războiul e doar un joc de putere. Cristos a lăsat toată turma pentru o oaie pierdută, însă pentru acești oameni care abuzează de putere o viață este nesemnificativă. Totuși, Cristos ne-a „însemnat” ca fiind ai lui dacă ne vom iubi și dușmanii, adică dacă le vom dori binele. Sperăm ca Dumnezeu, în marea lui milostivire, să se atingă de inimile lor, a celor de care depinde soarta unei națiuni.
      • Să fim mai conștienți atunci când calculăm costul meselor de Paște. Mâncarea aruncată ar putea ajunge pe masa celor care suferă de foame în aceste zone. Când cheltuim bani pe haine să ne gândim dacă sunt chiar toate necesare, dacă nu, am putea dona celor care suferă de frig. Dacă avem o stare de sănătate care ne permite să fim funcționali, să ne gândim la spitalele din zonele de război. Cea mai mică donație contează atunci când se adună mai multe.
      • În loc să folosim „etichete” încurajând discriminarea, mai bine am avea respect pentru orice viață indiferent de religie, etnie, națiune, vulnerabilitate.
      • Să nu cădem în capcana dezinformării care conduce la extreme și polarizare.
      • Poate părea puțin, dar dacă eu trăiesc în conflict în viața de familie sau la locul de muncă, degeaba vorbesc despre pace în Israel sau alte țări. Schimbarea pornește din cea mai mică atitudine.

      Am enumerat câteva schimbări la care pot participa și eu cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Dar fiecare, în funcție de ce-i dictează conștiința și după posibilități poate face mai mult sau mai puțin. Episcopul Barron, citându-l pe cardinalul american George, spunea că în viața de dincolo nu vom duce ceea ce am agonisit aici, ci ceea ce am dat.

      A fi creștin nu înseamnă a fi naiv, ci a avea o conștiință activă. Nu înseamnă să ignorăm răul, ci să nu-l perpetuăm și să nu cădem în cinism. Să păstrăm vie speranța în Învierea lui Cristos și în marea lui iubire de oameni!

      CRISTOS A ÎNVIAT!

      [1] https://www.aljazeera.com/news/2026/4/3/i-dont-know-how-well-emerge-from-this-how-much-more-can-israelis-take

      [2] https://infovaticana.com/en/2026/03/16/the-holy-sepulchre-has-been-closed-for-weeks-in-jerusalem-due-to-the-conflict-in-the-middle-east

      [3] https://infovaticana.com/en/2026/03/30/israel-rectifies-and-allows-pizzaballa-to-access-the-holy-sepulchre-after-international-pressure/

      [4] https://apnews.com/article/israel-iran-war-easter-passover-jerusalem-83dd39fc7f931970230542339cd1b827

      [5] https://www.thecatholictelegraph.com/iranian-missile-fragments-fall-near-church-of-the-holy-sepulchre/

    • Sâmbăta Sfântă – ziua tăcerii și a așteptării pline de speranță

      Dintru adâncuri strig către tine, Doamne,

      Doamne, ascultă glasul meu!

      Pleacă-ți urechea ta

      La glasul rugăciunii mele.

      Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne,

      Doamne, cine ar mai putea să stea în fața ta?

      La tine însă este iertare,

      Și ne temem de tine.

      Eu nădăjduiesc în Domnul;

      Sufletul meu se încrede în cuvântul său.

      Sufletul meu îl așteaptă pe Domnul

      Mai mult decât așteaptă străjerii ivirea zorilor.

      Mai mult decât așteaptă străjerii ivirea zorilor,

      Să nădăjduiască Israel în Domnul,

      Căci la Domnul este îndurare

      Și belșug de mântuire.

      El va mântui pe Israel

      De toate fărădelegile lui.

      Psalmul 130(129)

    • De ce s-a sacrificat Isus?

      Ce este sacrificiul?

      Dumnezeu l-a creat pe om liber, însă omul a abuzat de libertatea sa dorindu-și să fie el însuși dumnezeu. Așa a apărut păcatul. Oamenii și-au dat seama că au greșit și au vrut să repare această greșeală. Așa a apărut sacrificiul.

      Înțelegem mai bine sacrificiul dacă ne situăm într-o relație vie cu Dumnezeu. Pentru a repara greșeala de a fi rupt această relație, evreii din Vechiul Testament sacrificau animale. Ce simboliza acest gest? Era modul lor de a spune: „Doamne, am greșit! Vrem să reparăm greșeala și să intrăm din nou într-o relație vie cu Tine. Odată cu viața acestor animale, îți oferim viața noastră”.

      Problema care a apărut a fost că acest gest a devenit un ritual exterior uitându-se semnificația lui reală. Însă Dumnezeu nu vrea ritualuri exterioare, ci inimile noastre: „Vă voi da o inimă nouă și un duh nou voi pune în voi; voi îndepărta inima de piatră din trupul vostru și vă voi da o inimă de carne”.

      Prin profeți Dumnezeu a promis oamenilor că legile lui nu vor rămâne înscrise în piatră, ci le va scrie în inimile oamenilor. Adică nu doar să ne supunem orbește, ci să intrăm într-o relație personală cu El din iubire.

      De ce? Dat fiind că trăim într-o lume decăzută ca urmare a abuzului de libertate, suferința s-a strecurat adânc în natura umană. Oamenii i-ar fi putut spune lui Dumnezeu: „Doamne, într-adevăr am greșit, dar suferim. Însă Tu, „de sus”, știi ce înseamnă suferința?”

      Ce înseamnă o relație vie: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea o relație de iubire reciprocă.

      Dar ce înseamnă iubire?

      Oare este acel sentiment siropos și trecător pe care îl vedem în filme? Dacă îl urmărim (și mai ales dacă îl urmăm) cu atenție pe Isus vom înțelege ce este iubirea la care Dumnezeu Tatăl vrea să ne facă părtași.

      Această iubire este expusă de Isus prin celebra parabolă a fiului risipitor pe care tatăl îl primește cu brațele deschise după ce i-a ofensat grav demnitatea. Prin Isus, Dumnezeu ne-a ridicat la rangul de fii și fiice și asta după toate rătăcirile și infidelitățile noastre.

      Cum a demonstrat Dumnezeu iubirea prin Isus Cristos?

      • A intrat în condiția umană și a simțit durere, suferință, trădare, îndoială, abandon, frică și singurătate. Adică cea mai de jos stare a omului. De ce? Pentru a vindeca rănile noastre nu „de sus”, ci din interior. Mai putem spune acum că Dumnezeu nu înțelege ce simțim?
      • Isus nu a răspuns tratamentului inuman pe care l-a primit cu violență. Nu a perpetuat răul. Oare n-ar fi putut să se apere?
      • Isus a iertat toate jignirile care i-au fost aduse prin ură, violență și dispreț. Nu pentru că nu s-ar fi putut apăra, ci a iubi în mod real și complet presupune un cost. Dovada de iubire este că Dumnezeu, prin Isus, a permis să fie rănit, dar nu a răspuns cu aceiași monedă, ci cu iertare. Iubirea este un sentiment conștient, asumat, greu de urmat, ca urmare Dumnezeu rămâne lângă noi chiar și când greșim: „Doresc eu moartea celui rău? Oare nu doresc să se întoarcă de la calea lui și să trăiască?”
      • În final, Isus a acceptat moartea pe Cruce. Oare Dumnezeu și-a sacrificat Fiul pentru că voia sânge și pedeapsă? Ce ne spune conștiința de creștini: moartea este cel mai mare dușman al nostru, iar Isus a intrat și în această condiție umană pentru a ne restabili ca fii și fiice ale lui Dumnezeu pentru viața veșnică.

      O relație vie bazată pe iubire e greu de menținut. E nevoie de discernământ, asumare și responsabilitate. Sau, în Cuvintele lui Isus: „convertire”.

      Oare suntem pregătiți să ne asumăm această relație?

      • Ezechiel 36:26
      • Ioan 3:16
      • Luca 15:11-32
      • Ezechiel 18:23
      • Ieremia 31:33
      • Matei 26:53

    • Cum îl putem urma pe Isus cu fidelitate?

      Aș spune că reversul trădării este fidelitatea. Ca să ajungem acolo avem nevoie de timp pentru o transformare interioară. Această transformare este convertirea inimii despre care vorbea Isus. Câteva lucruri pe care le-am învățat din experiență:

      • Vorbind din propria lui experiență și din experiența altor creștini, episcopul Robert Barron spunea că nimic nu se poate obține în viața creștină în afara rugăciunii. Numai într-o relație personală și sinceră cu Dumnezeu putem obține discernământul de a ști să distingem între bine și rău.
      • Fidelitatea nu înseamnă să nu cădem niciodată. Ci să ne ridicăm, să ne recunoaștem limitele, iar cu Harul lui Dumnezeu să mergem mai departe. Disperarea înseamnă ca eu să desconsider puterea și milostivirea lui Dumnezeu. Este o capcană.
      • Fidelitatea față de Dumnezeu presupune o smerenie adâncă. A fi smerit nu înseamnă a fi prost, ci a fi realist: adică recunosc că nu omul este centrul universului, ci Dumnezeu. Modestia nu este un cuvânt sec dacă îl trăiești în relația cu Dumnezeu și cu ceilalți.
      • Fidelitatea față de Dumnezeu provine și din recunoștință pentru faptul că Dumnezeu m-a înzestrat cu conștiință pentru ca eu să aleg liberă calea către el.
      • Dar poate fidelitatea își află adevărata sursă în iubire. Isus a spus: „Fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru ceresc este desăvârșit”. A fi un om desăvârșit nu înseamnă a fi fără cusur moral, ci a iubi în mod desăvârșit, extravagant așa cum iubește Dumnezeu.
      • Dacă înveți să-i fii fidel lui Dumnezeu, îi vei fi fidel și aproapelui: „…tot ce ați făcut unui dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut.” Am fost creați să trăim în comuniune.
      • După ce am înțeles că Dumnezeu este tatăl din parabola fiului risipitor și nu un judecător aspru și capricios, îmi vine mai greu să-l jignesc prin atitudinile și faptele mele.

      Marcu 1, 15

      Ioan 15, 5

      Proverbe 24, 16

      Matei 25, 40

    • Marele risc al vieții creștine

      Mulți îl cred pe Isus un învățător și un vindecător blând. Și este. Dar dacă îl considerăm doar atât, riscăm să pierdem esența învățăturii lui. Riscăm să-l domesticim, după cum spunea episcopul Robert Barron, și să îl punem alături de alți lideri spirituali de la care doar putem învăța ceva.

      Isus însă, nu a spus ca alți lideri spirituali: „Urmează calea mea”, ci: „Urmează-mă pe MINE!”. Sau, în cuvintele Evangheliei: „Eu sunt CALEA, Adevărul și Viața”.

      Creștini suntem mulți. Isus a avut mulți discipoli, însă când a pretins că este Fiul lui Dumnezeu și că cine nu mănâncă Trupul lui și nu bea Sângele lui nu este vrednic de El, mulți l-au părăsit. Au fost șocați și li s-a părut inacceptabil așa ceva.

      Aceasta este marea provocare a unui creștin: să accepte că pe altar, la fiecare liturghie, se află în mod REAL Trupul și Sângele lui Cristos sub forma pâinii și a vinului.

      Este frumos să mergem la biserică, să ne rugăm, să facem acte caritabile, dar dacă nu acceptăm acest Adevăr greu și, mai mult, dacă nu ne împărtășim cu Trupul și Sângele lui Cristos riscăm să devenim superficiali.

      Trăim ca și când n-am muri niciodată. Nu vreau să fiu morbidă sau să sperii pe cineva, dar moartea este o realitate umană. Iar dacă credem în viața veșnică despre care vorbește Isus, atunci îl ascultăm: „Cine mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de pe urmă”. „Eu sunt pâinea vieții”.

      E greu de înțeles și acceptat, dar putem spune și noi ca Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice”.

      • Matei 4, 19
      • Ioan 14, 6
      • Ioan 6, 54
      • Ioan 6, 35
      • Ioan 6, 68
      • Ioan 6, 66

    Listă cu legături

    klaudiastan.wordpress.com