Fereastra spre sens

Itinerar în lumina spiritului

Categorii:

recent posts

about

    • Fetița care și-a găsit calea spre casă

      Timp de citire: 6 minute

      „Covorul” de noroi

      Azi-noapte n-am putut dormi. Mi-am adus aminte de povestea unei fetițe, nu mai mare de 7-8 ani, cu păr castaniu, ochi mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna, prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un „covor” de noroi.

      Oare ce s-a întâmplat cu această fetiță? Cum de a ajuns aici? Povestea e lungă, dar voi încerca să extrag esența.

      Muntele „Eu Sunt Cel Care Sunt”

      La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, „Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf era ascuns de norii denși. Muntele se numea ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar găsi ceva mai bun decât ce trăise în viața ei până atunci.

      Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârieturi și răni i-au fost provocate de pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Se știe doar că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice, chiar dacă simțea că ar mai fi putut puțin.

      Nu a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde este complet întuneric, un întuneric dens și simți cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis,  a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed, și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în ghearele unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Se simțea însă atât de obosită, și s-a refugiat din nou în somnul greu.

      Aventura din Palat

      Nu se știe cât a durat călătoria. Se știe însă că, la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar atât de înalt, nu arăta ca-n povești, strălucitor, ci avea o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă; a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-o dată a izbit-o lumina puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare, era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei, a văzut o ușă îngustă la care se ajungea urcând multe trepte.

      A urcat treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau în spirală spre turnul palatului; acestea erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus  pe care scria „Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește, având o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria „Speranță”, ci „Îndoială”. Brusc, își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…

      Rochița de mătase

      Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o gălăgie plină de veselie. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreaptă pentru a se așeza acolo neobservată, aparent, de nimeni.

      Se așază temătoare pe scaun admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa de la scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară încet scările, o privește blând și se îndreaptă către ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: „Tu cine ești? Înainte de a intra în palat, toată lumea își lasă murdăria afară”. Fetița deschide ochii mari care i se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce către servitori și le spune: „Are nevoie de o baie într-un ocean cu apă caldă și limpede. După baie, dați-i o rochiță de mătase, țesută de serafimi.”

      Nu se știe prin ce proces a trecut fetița. Cert este că a apărut în sală, în fața bărbatului între două vârste, transformată. „Acum te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. „Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. „De ce taci? Nu ai nimic de spus?” „Ba da,” spune fetița. „Vreau să mă întorc acasă”. Deodată în sală s-a lăsat o tăcere grea. „De ce?”, o întreabă bărbatul privind-o cu atenție. „Nu-ți dorești să trăiești într-un palat?” Temătoare, fetița îi spune: „Aș vrea să-i aduc pe părinții și pe frații mei aici”. Apoi, fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri spre ieșire. Era convinsă că, se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.

      Aripile libertății

      Deschide ușa, iese și în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată în soare și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă spre ea și o întreabă: „Unde mergi?”. „Merg să-i aduc pe părinții și frații mei aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: „Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.

      Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Însă, e uimitor faptul că, prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți.

    • Fereastra spre sens – itinerar în lumina spiritului

      Timp de citire: 1 minut

      Echilibru în realitate

      Atâta timp cât realitatea imediată este singura prin care putem explica lucrurile, mi s-ar părea totul lipsit de sens. De-a lungul anilor, m-am străduit să nu fiu acaparată de cele două extreme: fie un sistem de gândire fără aplicație practică, fie un pragmatism ancorat exclusiv în lumea materială.

      În creștinism am găsit echilibrul. Eroul meu spiritual, episcopul Robert Barron, spune că creștinismul nu este o filosofie de viață, ci un mod de a trăi complet, care ne ajută să dăm sens realității materiale.

      Am pornit în acest itinerar în lumina spiritului nu pentru a fugi de realitate, ci pentru a mă situa într-un mod adecvat față de ea, un mod care să îmi permită să o înțeleg și să apreciez ceea ce am chiar în mijlocul dificultăților vieții.

      De ce am construit acest blog

      Cred că, în comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii, găsim cu adevărat sensul vieții, ne cunoaștem, creștem și evoluăm de la o natură instinctuală la una creată în imaginea lui Dumnezeu.

      Am structurat conținutul blogului în patru categorii:

      1. Parabolele pe care le compun sunt căi care ne scot din întuneric la lumină.
      2. Calea frumuseții: propune descoperirea frumuseții creației prin natură și artă.
      3. Prin lentila Evangheliei caut sensul realității.
      4. Reflecțiile spirituale sunt despre propriile experiențe cu Cuvântul lui Dumnezeu.

      V-aș fi foarte recunoscătoare dacă ați lăsa un comentariu cu părerile voastre legate de subiectele pe care le abordez. Sunt deschisă la păreri diferite și critici constructive. M-ar ajuta și dacă mi-ați spune că, măcar o idee de aici, v-a adus speranță.

    • Pilda Fecioarei Maria în aflarea misiunii divine

      Timp de citire: 4 minute

      Născătoare de Dumnezeu

      Primul titlu acordat Fecioarei Maria de către creștini a fost „Născătoare de Dumnezeu”. Așa este sărbătorită în fiecare an, pe 1 ianuarie, în Biserica Catolică.

      Evanghelia după Luca vorbește despre episodul în care păstorii merg să se închine în fața Pruncului din iesle și apoi duc vestea Nașterii lui, plini de bucurie și recunoștință față de Dumnezeu.

      De la ego-dramă la theo-dramă

      Aș vrea să mă opresc asupra a ceea ce evanghelistul Luca spune în acest text: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”[1]. Oare la ce medita Maria?

      Episcopul Robert Barron face o distincție foarte interesantă între „ego-dramă” și „theo-dramă”. „Ego-dramă” este ceea ce noi alegem să fim: ne făurim singuri destinul, suntem în control, suntem și regizori, și actori, și scenariști ai propriei vieți. Dumnezeu e exclus.

      În „theo-dramă”, în schimb, noi avem un rol secundar, iar regia și scenariul sunt semnate de Dumnezeu. Ceea ce trebuie să facem este să ne găsim rolul în această „theo-dramă”. Cu alte cuvinte, în limbaj creștin, să ne aflăm misiunea. Asta a făcut Maria prin excelență.

      Ea a înțeles că, în fața lui Dumnezeu, trebuie să abandonezi ego-drama. Totul a pornit de la cuvintele adresate Arhanghelului Gabriel, celebrul „Fiat”: „Iată, slujitoarea Domnului: Fie mie după cuvântul tău!”[2].

      Aflarea misiunii îi dă aripi Mariei: i se lărgește orizontul, dobândește sens și scop, capătă putere și profunzime spirituală – o profunzime atât de adâncă încât să încapă Cuvântul lui Dumnezeu, căruia i-a dat naștere sub chip de Prunc.

      Ce înseamnă să faci voia lui Dumnezeu

      Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Maria ar fi refuzat această misiune, de teama de a nu fi judecată sau marginalizată? Ar fi rămas o femeie cu un orizont strâmt, de care nimeni n-ar fi auzit. Făcând voia Domnului, în schimb, Maria a schimbat cursul istoriei. După exemplul ei, ar fi frumos dacă am dobândi o încredere de nezdruncinat că Dumnezeu are niște planuri infinit mai bune pentru noi decât avem noi pentru propria viață.

      Asta nu înseamnă că a face voia lui Dumnezeu presupune a ne plimba senini pe un câmp cu flori. A ști, însă, că nu ești singur în lupta spirituală și că Dumnezeu nu permite răul ca să te piardă, ci ca să scoată din el un bine și mai mare, îți înalță sufletul dincolo de orice întuneric.

      În ce mă privește, încerc să privesc încercările vieții ca pe un „cuptor al Spiritului”. Cu cât dificultățile vieții mă trag în jos, în măsura în care îmi pun încrederea în Dumnezeu, ele devin o trambulină care mă aruncă în brațele lui.

      Prin ceea ce fac, mă străduiesc să fac voia lui și să fiu o martoră a infinitei lui îndurări și iubiri. Tot episcopul Barron spunea: „Viața ta nu este despre tine”. Pentru unii pare ridicol, pentru alții înfricoșător, pentru alții indiferent. Dar cei care au „gustat” abandonul în mâinile lui Dumnezeu știu cât de minunat este să privești mișcările libere ale sufletului.

      Iar dacă suferința îi zdrobește pe mulți, încredințarea propriei vieți lui Dumnezeu îți transformă suferința într-o „chilie” unde sufletul e lămurit prin foc – un foc care nu arde, ci transformă această „chilie” într-un loc luminos, un loc de întâlnire cu Isus.

      Maria – călăuza noastră în aflarea misiunii

      Maria medita în inima ei la misiunea ei și, mai presus de toate, la misiunea Cuvântului întrupat.

      A face voia lui Dumnezeu nu înseamnă că știi întotdeauna unde te îndrepți. De multe ori ești nesigur, te simți pierdut, ai impresia că Dumnezeu te-a uitat. Dar senzațiile pot fi înșelătoare. Dumnezeu poate fi mai aproape de noi decât ne imaginăm.

      Maria s-a sacrificat pentru Cuvântul întrupat și, în același timp, pentru fiecare dintre noi. Și continuă să „își sacrifice timpul” ei în veșnicie pentru a ne ajuta să ne găsim misiunea, așa cum ea și-a găsit-o: printr-o rugăciune adâncă, dintr-un suflet plin de pace și încredere în voia lui Dumnezeu.

      Oare tu te-ai gândit în ce dramă joci: ego-dramă sau theo-dramă?

      [1] Luca 2:19

      [2] Luca 1:38

    • Menghina durerii și libertatea zborului

      Timp de citire: 4 minute

      Recent am fost diagnosticată cu coxartroză. Această boală creează dureri care uneori simți că îți taie respirația și îți limitează mișcarea până la repaus absolut. Zăcând în pat, am adormit și am avut un vis. Iată ce s-a întâmplat:

      „Frumusețe răpitoare”

      Stăteam în pat și îmi simțeam corpul ca și cum ar fi fost strâns într-o menghină din cauza durerii. Deodată am simțit o adiere de vânt. Mă uit spre fereastră să văd dacă este deschisă. Nu era. Privirea îmi este atrasă de o lumină care se strecura tot mai mult prin tavanul ce dispărea încet până când, iată, că în fața mea se desfășoară cerul atât de frumos, curat și albastru.

      Fereastra camerei se deschide, pătrunde lumina și odată cu ea îmi apare stând fix pe pervazul ferestrei un vultur. Era atât de mare, încât razele de lumină pătrundeau cu greu în cameră. Ochii galbeni cu pupile negre mă priveau cu răceală, dar, în același timp, și cu un soi de curiozitate, ca și când m-ar fi întrebat: „Ce faci? Îți plângi de milă?” M-am uitat și eu curioasă la el, fiind impresionată de frumusețea lui. Avea capul alb, iar corpul și aripile negre ca o noapte adâncă. Ghearele erau lungi și încovoiate și, privindu-le, m-am dus cu gândul la expresia: „frumusețe răpitoare”.

      Deși aveam fiori pe șira spinării uitându-mă în ochii lui și la aspectul lui impunător, la un moment dat am simțit o tentație puternică de a mă apropia de el ca să-l mângâi. În ciuda durerii, fac un efort ca să mă ridic din pat, mă apropii de el, dar el își îndreaptă capul către cerul care topise tavanul, își întinde aripile, își ia zborul și începe să planeze deasupra camerei mele, continuând să mă privească.

      Între abis și înălțimi

      Brusc mi-a venit ideea de a imortaliza momentul deoarece nu vezi în fiecare zi un vultur planând deasupra camerei tale pe cerul care tocmai a făcut tavanul să dispară. Mă duc spre birou, mă așez, iau un pix și o foaie și încep să descriu imaginea uimitoare care se desfășura în fața ochilor mei.

      La un moment dat, simt cum podeaua se cutremură și începe să dispară, lăsând doar porțiunea unde mă aflam eu, la birou. Mă uit în jos și văd o prăpastie atât de adâncă încât uit de mine și simt doar un aer cald venind din adâncime. Aud zgomot de aripi, vulturul începe să se înalțe tot mai mult spre cer, iar privirea mea devine atât de agilă încât pot să-l văd în cel mai mic detaliu chiar dacă se îndepărtează de mine tot mai mult.

      Dintr-odată îmi vine în minte ce spunea Sfântul Apostol Paul: „Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; … doborâți, dar nu uciși”[1]. Cu cât vulturul se înalță, cu atât privirea mea devine mai ageră și îl însoțește. Cu cât el se înalță trăgând după el privirea mea, cu atât simt că durerea începe să dispară și lasă loc unei senzații plăcute de fascinație și de libertate.

      Pace în furtună

      Pe cer însă încep să se adune nori negri, iar vântul devine tot mai puternic. O ploaie torențială începe să cadă din nori. Furtuna se dezlănțuie, dar vulturul nu-și pierde echilibrul, nu se ascunde în stânci, ci continuă să zboare, iar vântul puternic îl împinge dincolo de nori unde cerul este curat și albastru.

      Mi-am adus aminte de somnul liniștit al lui Isus în corabia aflată pe marea învolburată în timpul furtunii. Pacea vulturului era la fel ca pacea lui Isus, netulburată de furtuna amenințătoare știind că aceasta este un imbold pentru a-și înălța și mai mult spiritul. Regele David a fost într-o „furtună” asemănătoare când spunea: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată a morții, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine, toiagul și nuiaua ta mă mângâie”[2].

      Realitate cu aripi

      Vulturul se înalță tot mai sus, însă ochii mei obosesc; îi închid și mă trezesc în camera mea. Încerc să mă mișc, dar simt durerea ascuțită. Mă uit în sus și văd tavanul, mă uit spre fereastră și o văd închisă, mă uit la ceas și văd că secundarul se mișcă cu o precizie sfidătoare. Fac un efort să mă ridic, ajung în fața oglinzii și rămân perplexă: părul meu era alb, iar în locul mâinilor îmi crescuseră aripi negre.

      [1] 2 Corinteni 4:8-9

      [2]  Psalm 23(22)

    • Cum am ieșit din piatră seacă

      Timp de citire: 6 minute

      Un sculptor misterios

      Av-Yotzer este un sculptor care nu a cunoscut faima, fiind cunoscut doar de familie și câțiva prieteni. Un bărbat între două vârste, care arată neschimbat de când îl știu. Uneori pare că se uită prin tine, alteori pare că se uită până în adâncul sufletului tău, unde nimeni nu poate pătrunde. Locuiește pe strada Eden, la numărul 3, în inima orașului. Casa lui are o arhitectură care amintește de perioada Renașterii. Partea de jos a casei este din piatră brută, dar pe măsură ce se înalță, piatra devine tot mai fină și șlefuită. Ușile de la intrare sunt înalte, având în fața lor o cupolă susținută de două coloane. Casa este construită în jurul unei curți interioare pătrate, departe de zgomotul străzii, unde Av-Yotzer își are atelierul de creație.

      L-am cunoscut personal de curând când, fiind în convalescență după o operație, soțul meu l-a rugat să-mi sculpteze un înger pentru colecția mea. A sculptat un înger așezat în genunchi, cu ochii închiși și mâinile împreunate ca pentru rugăciune. L-am așezat pe noptiera de lângă patul meu și, de câte ori îl privesc simt că durerea cauzată de boală nu mă mai apasă așa de tare și îmi pot împreuna și eu mâinile în rugăciune.

      Pentru a uita de durere, într-o zi mi-a venit ideea să merg la Av-Yotzer pentru a-l asista la procesul de creație. Întotdeauna m-a fascinat modul în care sculptorii dau formă unor pietre brute. L-am întrebat pe Av-Yotzer dacă este de acord și m-a invitat în atelierul lui fără să stea pe gânduri. Mai târziu, în timp ce lucra, am realizat că uitase și de prezența mea acolo.

      Misterul din atelierul de creație

      O piatră de marmură de aproape înălțimea lui Av-Yotzer se afla în mijlocul curții interioare. Avea o formă brută, dar planurile lui nu le cunoșteam. Nu mi-a spus ce operă vrea să sculpteze în acea piatră. Lângă piatră se afla o masă cu tot felul de instrumente de care are nevoie un sculptor. Se uită cu atenție pe masă, alege o daltă grea și ascuțită, apoi începe să analizeze piatra din toate unghiurile. Se oprește la un moment dat, fixează un punct pe piatră și, cu multă răbdare și atenție începe să cioplească.

      Prima lovitură de daltă m-a făcut să îngheț. Nu atât zgomotul daltei, cât un strigăt de durere care se auzea chiar din interiorul pietrei. Frica m-a paralizat. Am refuzat să cred că strigătul se aude din interiorul pietrei și m-am consolat cu ideea că acesta vine din altă parte. Fiecare lovitură de daltă aplicată pietrei de către Av-Yotzer declanșa un strigăt de durere.

      Un amestec ciudat de curiozitate și frică m-a ținut lipită de scaun, și cu cu ochii ațintiți la Av-Yotzer și la piatră uitând de noțiunea timpului. Strigătele venite la fiecare lovitură de daltă nu păreau să-l deranjeze pe artist, care își continua munca cu o răbdare infinită. Praful, zgomotul și oboseala datorată efortului păreau că nici nu-l ating, în timp ce își calcula cu precizie loviturile și cioplea piatra.

      Sufletul din piatră

      Pe înfățișarea lui se citeau o determinare de fier și o siguranță că ceea ce va scoate din piatra de marmură va fi o capodoperă. Totuși, mă întreb: poate că Av-Yotzer știe ce face, dar eu nu înțeleg unde vrea să ajungă și, mai ales, nu înțeleg de unde vin strigătele astea. La un moment dat, îmi fac curaj și-l întreb:

      • Av-Yotzer, de unde vin aceste strigăte?
      • Din piatră, îmi răspunde el impasibil.
      • Nu înțeleg, Av-Yotzer, cum poate o piatră să strige? Este împotriva legilor naturii. Numai oamenii au glas, îi spun eu, intrigată.
      • Dacă ai răbdare, vei înțelege.
      • Av-Yotzer, eu am răbdare, dar dacă e un om înăuntru și strigă de durere, cum putem fi nepăsători fără să facem ceva să-l ajutăm?
      • Nu putem să-l ajutăm dacă nu dăm piatra la o parte, iar pentru asta e nevoie de răbdare, pentru că o lovitură greșită de daltă îi poate curma viața.
      • Bine, Av-Yotzer, dar cum a ajuns acest om în interiorul pietrei?
      • Printr-un proces lung, piatra s-a depus treptat pe corpul lui.
      • Și cum respiră? Îl întreb eu.
      • S-a anesteziat ca și carașul auriu, care supraviețuiește fără oxigen sub gheața apei.
      • Ciudat, îi răspund eu. Din ce cauză s-a depus piatra pe corpul său?
      • Primul strat care s-a depus pe corpul lui a fost din cauza fricii. Oamenii care trebuiau să aibă grijă de el, l-au abuzat. Apoi, a urmat mândria. Trăind izolat, a crezut că este un om special, mai presus de ceilalți. Atunci a crezut că tot ceea ce este în jurul lui i se cuvine și a căzut în libertinaj. Având totuși o fărâmă de conștiință s-a oprit, dar curând, a căzut în deznădejde. Acesta este stratul cel mai gros. Fiind atât de închis în sine, a devenit invidios pe realizările celorlalți. Refuzând pârghiile pe care i le-am întins pentru a-l salva, a alunecat în lene și acolo a rămas.
      • E uimitor, Av-Yotzer! Sunt foarte curioasă cum va arăta acel om după ce vei da jos toate straturile.

      În oglindă

      Av-Yotzer s-a cufundat din nou în tăcere și, uitându-mă atent la piatra de marmură, am observat că începe să capete contur și ies în relief detalii ale unui chip uman. Era un chip uman care, în mod ciudat, îmi părea familiar. Și, iată că, la finalul procesului de șlefuire, vaga mea senzație de familiaritate s-a transformat în uimire și uimirea s-a transformat curând în șoc. Ca și cum mi s-ar fi pus o oglindă în față. Statuia reprezenta o femeie îmbrăcată într-o rochie aurie de mătase așezată pe un fotoliu. La fel ca mine! Apoi mă uit la trăsăturile feței: ochii mari, căprui, și nasul rotund. Părul ondulat este de culoarea ciocolatei. Nu știu cât a durat starea de îngheț, dar la un moment dat simt că încep să respir și-l întreb pe Av-Yotzer:

      • Av-Yotzer, cum e posibil? Femeia pe care ai scos-o din marmură sunt chiar eu!
      • Încă nu am terminat procesul de șlefuire, îmi spune Av-Yotzer. Mai sunt câteva detalii care vor face diferența, iar suflarea mea îi va da viață.

      Abia revenindu-mi din șoc, îl întreb contrariată:

      • Și care sunt aceste detalii?
      • Ei bine, îmi spune el, frica am transformat-o în curaj, mândria în smerenie, libertinajul în libertate, deznădejdea în speranță, invidia în compasiune, iar lenea în hărnicie.

      Uitându-mă în ochii lui, constat că, în timp ce vorbea, mă privea cu o infinită tandrețe. Apoi,  spune:

      • Așa te-am creat dintru început, dar te-am lăsat liberă să alegi ce vei face. După ce voi termina de finisat, această femeie va rămâne o statuie pe care o vei putea lua acasă. Te voi lăsa din nou liberă ca, după modelul ei, să-ți îndepărtezi singură straturile care te țin captivă. De la mine ai suflarea de viață și îți este suficient.

      ”Voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne”. (Iezechiel 36:26)

    • Deșertul și vocea Adevărului

      Timp de citire: 4 minute

      Un om rătăcea prin deșert într-o zi toridă de vară. Furtuna de nisip acoperise toate drumurile și nu mai avea niciun indiciu despre unde se afla sau încotro se îndrepta. Încerca să privească în jur, dar nisipul îi intra în ochi și nu putea să vadă nimic. Ca prin minune, furtuna începe să scadă în intensitate, vântul se domolește, iar marea de nisip se desfășoară în jurul lui, acoperind orice urmă care l-ar fi putut duce spre casă.

      „Acum ce fac? Încotro mă îndrept? Care este direcția care mă poate duce spre civilizație? Oare ce distanță va trebui să parcurg? Nu am apă, nu am mâncare. Cât voi supraviețui? Sau, mai bine spus, voi supraviețui?” Aceste întrebări l-au măcinat pe om o perioadă. Apoi, se ridică brusc: „Orice direcție e mai bună decât să stau pe loc!”, își spuse el.

      Și pornește la drum, pășind anevoios prin marea de nisip. Privind în jurul lui, îi vine în minte fără să vrea, o clepsidră. Timpul se scurge ireversibil, iar nisipul care se strecoară în clepsidră îi dă fiori pe șira spinării.

      Soarele începe încet să se îndrepte spre apus. „În curând, seara se va lăsa peste deșert. Ce voi face?”, gândea el. Căldura și oboseala îl fac să se oprească. „Mă odihnesc puțin, apoi voi porni din nou la drum.”

      Se așază pe nisip, respiră adânc, își întinde picioarele, iar ochii îi rămân ațintiți în nisip simțind cum un vid interior îl cuprinde.

      La câțiva pași în fața lui, nisipul începe să se miște. „O, nu!”, își spune el. „Începe din nou furtuna?” Dar iată că din nisip își face apariția un șarpe în a cărui piele aurie se reflectă soarele, dând impresia că este aur mișcător.

      Omul simte că transpirația de pe el se transformă în gheață, sângele în vene la fel, pupilele se dilată și tot ce mai simte este inima care amenința să-i sară din piept.

      Dar asta nu este toată surpriza. Șarpele își înalță capul, îl privește fix, deschide gura și începe să vorbească:

      • Ți-e frică, așa-i?

      Tăcere…

      • Te chinuie îndoiala dacă sunt un produs al imaginației tale sau sunt real. E simplu. Încearcă să te miști și vei afla.

      Tăcere…

      • Îmi pare rău că te-ai rătăcit aici, dar aș putea să te ajut. Îți pot arăta direcția corectă. Nu mai e mult de mers. Însă vreau ceva în schimb. Ce îmi dai?

      Tăcere…

      • Știu că te gândești acum la ce ai putea să-mi dai numai ca să scapi. Îți spun eu dacă tu nu vorbești: vreau viața fratelui tău. Știu că e medic și a sacrificat mulți frați de-ai mei luându-le veninul ca să-l folosească la medicamente. Ce zici? Ții la viața ta?

      Omul își face curaj, își mișcă mâna dreaptă și o duce ușor către piept, apoi către gât, unde purta un lănțișor cu cruce. Strânge crucea în mână, își deschide gura și, cu mare greutate începe să spună „Tatăl nostru…”

      Șarpele își înalță capul și mai sus și îi spune:

      • Chiar crezi în poveștile astea? Iată, eu stau în fața ta, sunt real, dar Tatăl tău unde este? De ce nu te salvează? Hai să-ți spun o poveste: se spune că, în vechime un tată și-a dezmoștenit fiul pentru că era gelos pe inteligența și frumusețea lui. Chiar crezi că un asemenea Tată te va salva?

      Din palid, omul începe să devină roșu de furie.

      • Până când îți voi mai suporta minciunile, șarpe? Deșertul nu este un loc de pierzanie pentru mine. Acum mi-am dat seama cu adevărat cine sunt și ce este cel mai important în viață. Tu spui povești, dar eu îți voi spune adevărul: cel care a luat veninul fraților tăi, a demascat minciuna și a adus adevărul, și, cu acest adevăr, a vindecat rănile fiilor acelui Tată despre care tu vorbești. Nu gelozia l-a făcut să te dezmoștenească, ci nebunia ta. Spui că ești real, dar ochii minții pot înșela dacă ne luăm după aparențe. Pe Tatăl îl văd cu inima, care este parte din inima lui. Dacă m-ar înșela pe mine, s-ar înșela pe sine. O împărăție dezbinată în sine nu rezistă. Și, în final, Fratele meu, care a smuls veninul fraților tăi, l-a smuls și pe al tău. Ești neputincios, șarpe!

      Atunci, omul s-a ridicat cu curaj, a prins șarpele de gât și de coadă, l-a ridicat deasupra capului și l-a aruncat în depărtare.

      Ce s-a întâmplat mai departe cu omul nu se știe, dar chiar dacă a mai rătăcit prin deșert, el cunoștea adevărata Cale din inima lui. Adevărul l-a eliberat de frică și a înțeles că viața lui este prețioasă pentru Tatăl.