Fereastra spre sens

Timp de citire: 4 minute

De multe ori la sfârșitul zilei avem senzația că ne lipsește ceva. Poate avem tot ce ne este necesar în viață, dar totuși, senzația de gol interior nu dispare. Există însă oameni care, chiar dacă sunt privați de libertate sau de o stare de sănătate bună, descoperă un sens în viața lor. Cum reușesc?

Gustul amar al lipsei de sens

În infernul din lagărele de concentrare naziste, Viktor E. Frankl, psihiatru austriac, evreu de origine, a simțit cum oamenilor le-a fost luat tot: libertatea fizică, demnitatea și siguranța. Deținuții care credeau într-un sens al vieții îi priveau neputincioși pe alții care  refuzau să se mai ridice de jos și erau executați. Alți deținuți se aruncau în gardurile electrice ca să scape de suferință.

Gândul la soția lui, la familie, la munca lui și convingerea că orice om are o chemare spirituală și o valoare personală, l-a ajutat pe Viktor Frankl să suporte mai ușor ororile nazismului. Mai târziu, va deveni un apărător ferm al vieții, iar prin logoterapie va ajuta oamenii să descopere un sens concret și personal în viața lor. În felul acesta și suferința capătă un sens.

Întrebarea: „Ce vrea viața de la noi?” este o sursă de suferință, spunea Frankl. Mai degrabă, să ne întrebăm: „Cum răspund eu provocărilor vieții?”. Atunci perspectiva se schimbă. Nu mai sunt în rolul de victimă, ci de om responsabil care are capacitatea de a-și alege atitudinea în fața vieții și a suferinței.

Ce au descoperit oamenii de știință

De multe ori am simțit că problemele vieții mă destabilizează. Chiar dacă îmi spuneam: „Cred în Dumnezeu, deci viața are un sens”, totuși eu nu vedeam acel sens.

Un studiu, publicat în anul 2023 de către cercetătorii Universității Biola din SUA[1], arată că lipsa de sens are efecte semnificative asupra sănătății.

„Care este legătura dintre credință și o stare de sănătate mai bună?” s-au întrebat cercetătorii. Ei au observat că mulți oameni, nu doar credincioșii conservatori, au convingerea că Dumnezeu poate vindeca o boală. Însă nu toți care cred în vindecarea prin credință, se și vindecă în realitate.

Să presupunem că am primit un diagnostic grav de la medic. Este suficient să spun: „Doamne, cred, ajută-mă!”? Dacă eu nu respect tratamentul dat de medici și aștept ca boala să se vindece prin magie, mă ajută cu ceva credința?

Oamenii observați în acest studiu au arătat prin viețile lor că nu ideea de Dumnezeu aduce o transformare reală în viața noastră. Ci, mai degrabă, credința profundă că ceva mai înalt decât noi ne oferă identitate și sens.

Credința ca antidot la lipsa de sens

Credința în Dumnezeu nu constă în formule magice, ci este o cale continuă către transformare interioară. Nu am primit o educație religioasă, dar de când eram copil am fost fascinată de Isus. Mult timp nu am înțeles ce îmi cere. Scopul apropierii mele de el era să scap complet de suferință care mi se părea lipsită de sens.

Pe parcursul timpului, suferința mea nu a dispărut. Mai degrabă, s-a intensificat. Privind alți oameni, am observat că în ciuda suferințelor din viețile lor nu deveneau cinici sau disperați, ci, dimpotrivă, mai umani și mai înțelepți.

Într-un moment de cumpănă mi-am adus aminte de parabola fiului risipitor[2]. Am deschis Biblia, am citit textul și am meditat. Pentru mine a fost cel mai profund și eliberator adevăr pe care l-am înțeles din creștinism, acela că Dumnezeu nu este distant și aspru, ba, dimpotrivă, relația pe care vrea să o dezvolte cu noi este de iubire, iertare și de respectare a libertății pe care ne-a acordat-o la creație.  

Acest text mi-a rămas întipărit în minte și ori de câte ori mi-l amintesc îmi dă un sentiment de consolare, pace și recunoștință. Am înțeles că suferința mea nu a fost lipsită de sens, ci a fost un drum pe parcursul căruia mi-am descoperit propria identitate.

Studiul de mai sus a arătat că oamenii care s-au vindecat i-au oferit lui Dumnezeu fiecare zi a vieții lor, au devenit mai conștienți de propriile limite, dar au și înțeles faptul că nu sunt singuri în lupta lor.

Trăind într-o relație vie cu Dumnezeu și cu ceilalți și-au aflat chemarea și drumul pe care orice om trebuie să-l parcurgă personal pentru a descoperi sensul vieții.

Această înțelegere unită cu străduința de a rămâne fideli credinței creștine schimbă atât perspectiva minții cât și orientarea inimii către centrul existenței noastre care este Dumnezeu.

Acum, după mulți ani, îl rog pe Isus să transforme suferința mea într-un loc de întâlnire cu El și cu ceilalți. Acum sunt mai receptivă la suferințele celorlalți.

În suferința lui Isus pe Cruce am văzut o neobosită luptă împotriva răului cu armele iubirii și ale iertării.  În anumite situații această cale mi s-a părut nepotrivită. Cum să ierți și să iubești un om care ți-a provocat un rău profund? Am înțeles însă, după mult timp, că este singura cale de eliberare și de restabilire a propriului sens. Iar această cale nu este solitară, ci împreună cu Isus, care reflectă infinita bunătate a Tatălui.

[1] https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1177/00916471231206360

[2] Luca, 15, 11-32