Într-o lume confuză și agitată este un lux să investești timp pentru a descoperi cine ești. Dar acest lucru te poate salva de la o angoasă profundă. Tu ți-ai permis acest lux?
Care este problema?
Mi-a rămas adânc întipărită în minte afirmația unei celebrități pe care am văzut-o la televizor când eram copil: „Cele mai importante lucruri în viață sunt relațiile”. Când eram elevă și studentă am făcut o prioritate din a avea rezultate bune. După ce am absolvit facultatea, prioritatea a fost să am succes în viața profesională. Deși simțeam că ceva e în neregulă cu relațiile mele, le-am tratat întotdeauna ca pe niște anexe.
Ca elevă am avut rezultate foarte bune. În facultate am simțit că nu mi-am aflat vocația. Iar după absolvire – o permanentă căutare. De ce ajung numai pe drumuri fără ieșire?
Familia mi-a oferit suport considerabil, dar am moștenit și traume. Psihologii m-au ajutat să mă înțeleg, dar tot nu au rezolvat conflictul. Întotdeauna am simțit că mai lipsește ceva. Preoții mi-au spus că în fața lui Dumnezeu trebuie să ne recunoaștem greșelile pentru că El ne iubește și ne iartă. Dar dacă Dumnezeu mă iubește, eu de ce nu simt asta?
Lumea în care trăim
Am petrecut mult timp în mediul online. M-am raportat la succesele celorlalți și am fost dezamăgită. În avalanșa de știri am dobândit o imagine asupra oamenilor ca brutali și nedrepți. Tot mai mult timp consumam în lumea virtuală și tot mai puțin timp în prezența reală a oamenilor. Apoi m-am întrebat ce e cu mine. Mă gândeam că problemele mele își află rezolvarea numai în validări științifice.
Nu consider că mediul online, succesele oamenilor, informarea din știri, tehnologia sau știința au fost cauza problemelor mele. În mediul online mi-am format abilități, am descoperit oportunități profesionale, m-am informat și am cunoscut sau am păstrat legătura cu oamenii. Însă conflictul dintre cine sunt și ce vreau să devin nu a dispărut.
Sursa nefericirii
L-am descoperit pe Dumnezeu în suferință. Dacă sensul suferinței mele a fost să-l descopăr pe Dumnezeu, consider asta o mare binecuvântare chiar dacă mult timp l-am înțeles greșit: distant, aspru și capricios. Această perspectivă a fost principala sursă a nefericirii mele.
Chiar dacă drumul meu a fost greu, cu multe urcușuri și coborâșuri, simt că lucrurile încep să se așeze într-o ordine firească în ce privește relațiile. Iar această ordine rezonează foarte bine cu conștiința mea.
Mă simțeam ca într-o cameră întunecată care-mi crea teamă. După ce a răsărit soarele și a pătruns prin fereastră am început să văd că obiectele sunt în dezordine și pline de praf. Am început să fac curățenie și să scot în evidență obiectele de valoare.
Este omul centrul universului?
Concurența din mediul profesional m-a făcut să văd numai egoism în oameni. Am ajuns la concluzia că „omul este lup omului”, după cum spunea Thomas Hobbes. Modul în care oamenii se raportau unii la alții uneori îmi făcea impresia că fiecare are adevărul lui și că nu există loc de întâlnire.
Mi-am dat seama însă că dacă suntem stăpâni asupra propriului destin, înseamnă că nimeni nu poate fi imparțial, iar acest „dialog al surzilor” va continua la nesfârșit. Cine poate rezolva conflictul? Sunt eu sau cel de lângă mine centrul universului?
O altă perspectivă – iubirea creștină
În creștinism am descoperit o altă perspectivă. Isus rezumă esența Bibliei în felul următor: iubește-l pe Dumnezeu, apoi iubește-ți aproapele ca pe tine însuți. De aici decurge ierarhia priorităților: Dumnezeu, propriul sine și aproapele. Cum ne raportăm în aceste relații? Cu iubire.
Dar ce este iubirea? Oare acel sentiment trecător și siropos din filme? Potrivit tradiției creștine, a iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Isus ne-a arătat cel mai bine ce înseamnă iubirea. L-a iubit pe Dumnezeu și a făcut voia lui. Ce a însemnat asta? Indiferent că a fost aclamat, iubit, admirat sau respins, persecutat și chiar ucis, Isus nu și-a pierdut identitatea de Fiu al lui Dumnezeu, iar asta l-a determinat să îndure toate suferințele.
Isus este marea dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de oameni pentru că prin El a pătruns în lumea noastră limitată și a simțit durere, frică și abandon pentru a ne vindeca din interior, nu „de sus”.
Dar oare dacă Dumnezeu ne iubește, de ce e atâta suferință în lume? Niciun om nu înțelege pe deplin acest lucru. Am înțeles însă că suferința este prețul libertății noastre.
Libertatea ne permite să alegem dacă vrem să răspundem iubirii lui Dumnezeu sau nu. Dar cum răspundem?
Isus spune că în mod desăvârșit. A fi desăvârșit însă, nu înseamnă în tradiția creștină a fi fără cusur moral, ci a iubi desăvârșit, altruist așa cum iubește Dumnezeu. A iubi nu înseamnă naivitate sau credulitate, ci o conștiință liberă care vede răul dar alege să nu-l perpetueze.
Creștinul secolului XXI
A fi creștin, pentru mine, nu înseamnă să ai o viață perfectă. Provocările, temerile, îndoielile, relațiile tensionate sau căderile nu dispar. Și putem observa că ele ne pot distruge în absența lui Dumnezeu. Având încredere că El este de partea noastră, că nu ne părăsește nici chiar când greșim, temerile și slăbiciunile noastre nu ne vor defini.
A fi creștin nu înseamnă a trăi în vremuri apuse și a fi împotriva lumii contemporane. Ar fi o dovadă de ignoranță să nu recunoaștem progresele științei și ale tehnologiei.
Însă se nasc întrebări. Este Dumnezeu compatibil cu știința? Cum putem răspunde cu iubire creștină într-o lume cu o concurență acerbă fără să fim desconsiderați? Cum să fac pace între gândurile, credințele și emoțiile mele?
Acestea și multe alte întrebări sunt cauza anxietății multor creștini din ziua de astăzi. Libertatea care ne-a fost dată la creație și de care am abuzat ne-a dus la o profundă nefericire. Însă prin Harul lui Dumnezeu, salvarea și vindecarea devin realitate.
În viața spirituală am descoperit că pentru a crede nu înseamnă să te bazezi doar pe dovezi palpabile, este nevoie și de o dispoziție a sufletului.
În creștinism am înțeles că Dumnezeu mi-a dat viața în dar și mi-a acordat demnitate la creație. Că suntem o familie umană și purtăm responsabilitatea și pentru cei defavorizați. Că frica față de opresiune și față de moarte a fost cucerită prin șansa la o nouă viață. Și nu o viață din viitor, ci o viață care începe chiar acum.
Creștinismul pentru mine înseamnă o adevărată aventură spirituală. Dar nu un demers solitar, ci un drum parcurs împreună în ciuda diferențelor. Pe zi ce trece constat că sunt multe lucruri de descoperit, de înțeles și de trăit pentru a ajunge la adevăratul sens al vieții. Este motivul pentru care am creat acest spațiu – Fereastra spre sens.
Încep să apară umbrele crucii. Tabloul din Evanghelia de astăzi anticipează calvarul: Isus este tulburat în duh, discipolii sunt nedumeriți, Iuda se pregătește să-l trădeze, Petru face o promisiune pe care nu o poate ține, iar mai târziu îl renegă pe Isus. Evanghelistul Ioan spune: „Era noapte”.
Noi creștinii știm că religia noastră este una a salvării. Isus s-a întrupat și s-a jertfit pentru că ceva este în neregulă cu noi oamenii. Atunci când credem că suntem stăpânii propriului destin, că nu avem nevoie de salvare divină, că ne putem salva singuri înseamnă că nu vedem ce e în jurul nostru: nedreptate, minciună, suferință, războaie, corupție, violență, boli. În același timp să ne uităm în sinea noastră: o adâncă nefericire și tulburare care ne bântuie pe toți.
Iuda l-a trădat pe Isus. Să-l condamnăm? Oare noi când îl dăm pe Isus la o parte pentru bani, onoare, confort sau pentru că nu corespunde planurilor și ambițiilor noastre egoiste, nu-l vindem? În plus, cunoaște cineva adâncul milostivirii unui Dumnezeu care-și sacrifică Fiul pentru a salva omenirea?
Petru l-a renegat. Să-l condamnăm? Oare noi, când suntem puși uneori în situații dificile și ar trebui să ne apărăm public credința creștină, nu ne refugiem în tăcere sau lașitate? Isus însă l-a iertat, iar Petru și-a dus promisiunea până la capăt cu ajutorul Harului: aceea de a-l urma pe Isus oriunde, chiar cu prețul vieții.
Poate unii dintre noi consideră că povara slăbiciunilor și greșelilor omenești este prea grea. Și, într-adevăr, este. Însă, Isus nu a venit numai pentru Petru pe care l-a iertat și l-a restabilit, ci pentru toți dintre noi. Nu are nevoie decât de o confesiune sinceră. O scânteie de interes din partea noastră – o revărsare de Har din partea lui Dumnezeu care nu calculează ca noi cât primește și cât dăruiește.
Maria din Betania a făcut un gest greu de înțeles pentru mulți dintre noi: cu un parfum scump a spălat picioarele lui Isus. A reușit să stârnească invidia discipolilor lui care deja știau prețul parfumului – 300 de dinari. Acești bani, cum mulți dintre noi am gândi, ar fi putut fi dați săracilor.
Isus a înțeles altfel gestul Mariei. A spus: „Pe săraci îi aveți întotdeauna cu voi, pe mine însă nu mă aveți întotdeauna”. S-ar putea interpreta ca o atitudine de dispreț față de săraci. Dar esența lucrării lui Isus pentru cine a fost, dacă nu pentru săraci?
Ce a văzut Isus la Maria a fost o generozitate extremă și o poziționare corectă în relația cu El și cu aproapele. În învățătura creștină prioritățile sunt în următoarea ordine: Dumnezeu, sufletul și aproapele.
Așezându-ne într-o poziție corectă față de Dumnezeu, vom ști cum să ajutăm într-un mod generos și săracii. Pentru că, neconectați la Sursă, nu suntem capabili să ducem niciun lucru bun până la capăt. Suntem expuși celor două extreme: îi aducem cult lui Dumnezeu și îl disprețuim pe aproapele sau investim tot ce avem în bunurile acestei lumi și îl dăm pe Dumnezeu la o parte.
Poate nu avem bani de miresme scumpe sfințite la Ierusalim, dar poate o oră din viața noastră am putea petrece în Vinerea Mare la picioarele Crucii.
Cei care au spus „Osana, Fiul lui David!”, mai târziu au spus „Să fie răstignit!”.
Toți ne asemănăm cu ei. Suntem oameni limitați și slabi fără Izvorul nostru care și-a întins mâinile larg pe Cruce pentru a ne primi cu o adâncă milostivire.
E nevoie însă și de colaborarea noastră. Noi – un pas, Dumnezeu – un infinit. Dar cât de greu e pentru unii dintre noi să facem acel pas.
Dar, iată că unii, cum e psalmistul, după ce a căzut în adâncul uitării de Dumnezeu, a avut curajul să se întoarcă și să spună: „Creează în mine o inimă curată, Dumnezeule, și un duh statornic înnoiește înăuntrul meu…Jertfa mea, Dumnezeule, este duhul umil, inima căită și umilă, Dumnezeule, n-o disprețui!”. Poate e cea mai potrivită atitudine de a intra în Săptămâna Mare.
Cerșetoria există de când e lumea. Săracii, oameni care au ajuns la limita subzistenței, au fost miezul lucrării lui Isus pe pământ. Dar cum îi privim noi astăzi ca și creștini? Le dăm bani? Le dăm bunuri? Îi alungăm? Merită să primească ceva? Nu merită? Cum deosebim un cerșetor care are o nevoie reală de un altul care „lucrează” pentru scopuri ilegale? Pe baza căror valori discernem? Față de cine sau ce ne raportăm atunci când îi privim pe toți cei implicați în acest fenomen?
Cuprins:
Propria experiență cu cerșetorii
Alungarea cerșetorilor de la ușa bisericii
Ce spune legea despre cerșetori
De ce majoritatea cerșetorilor sunt romi?
Trebuie să merităm ca să primim? Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor
Ce e de făcut? Rugăciunea ca sursă de discernământ pentru creștini
Propria experiență cu cerșetorii
De obicei, dau bani cerșetorilor, mai ales dacă îi întâlnesc la ușa bisericii. O femeie care cerșește mereu la o biserică din Arad are mereu o poveste pregătită. Sincer, rareori am stat să o ascult, dar am reținut ce mi-a spus odată: „Cei bogați care vin la biserică nu prea dau bani și mă trimit la muncă, dar cei care par mai săraci îmi dau și nu mă întreabă ce fac cu ei”.
Am avut o perioadă în care am făcut voluntariat la o cantină socială din oraș. Oamenii primesc pâine pe baza buletinului și/sau a cuponului de pensie, adeverinței de șomaj sau adeverinței de salariat din care rezultă veniturile care te fac să te întrebi: „Cum supraviețuiesc acești oameni?”. Întâmplător, am întâlnit pe stradă un cerșetor cunoscut la biserica unde merg eu uneori. L-am întrebat: „De ce nu vii la cantină să iei pâine?”. Mi-a răspuns revoltat: „Pentru că nu am buletin și nici nu vreau să-mi fac!”.
După ceva timp, l-am văzut la intrarea în biserică foarte slab și palid. Ca să mergi la medic și, mai ales, să urmezi un tratament, ai nevoie de act de identitate și de bani. Mă întreb: fără act de identitate și fără bani mai suntem demni de a fi numiți oameni? Sau dacă acești oameni refuză, pe diverse motive (de cele mai multe ori psihologice) să se integreze, îi acoperim cu indiferență și dispreț? Spre rușinea mea, nici nu știu cum îl cheamă pe acest cerșetor.
Alungarea cerșetorilor de la ușa bisericii
„Dacă nu-l găsești pe Cristos în săracul care cere la ușa bisericii, nu îl vei afla nici în Sfântul Potir”.Sfântul Ioan Gură de Aur
La o biserică creștină din Arad, preotul a instalat o cutie de sugestii și reclamații. Arătându-și grija față de nevoile enoriașilor, preotul a mărturisit că le citește cu atenție. Într-o duminică, după slujbă, a spus că cele mai multe reclamații ale creștinilor care vin la această biserică sunt legate de cerșetori care, din motive nespecificate, deranjează oamenii la intrarea în biserică. A dat asigurări că va chema poliția locală pentru a-i alunga și că banii adunați de la credincioși merg la cantine sociale pentru săraci.
Am admirat grija și implicarea preotului în viața parohiei unde slujește, dar nu am înțeles de ce sunt un obstacol cerșetorii pentru unii creștini la intrarea în biserică. M-am gândit că miezul învățăturii lui Cristos a fost despre săraci. El a vindecat bolnavii și ajutat săracii. Nu numai că a înmulțit pâinile și peștii pentru a hrăni stomacul, dar a lucrat pentru a hrăni și sufletele celor pierduți, săraci, ajunși la limită și marginalizați. Dacă suntem creștini și urmăm exemplul milostivirii lui Isus, atunci de ce alungăm cerșetorii de la ușa bisericii?
Poate acești creștini gândesc așa: „Banii pe care îi câștig sunt munciți. De ce să-i dau unor oameni care poate n-au muncit în viața lor și nu știu cât de greu este? Îi dau familiei și apropiaților mei, iar dacă dau pentru săraci, trebuie să mă asigur că banii ajung la ei pentru că sunt atâția care cerșesc și dau banii pe alcool sau sunt trimiși de diverse rețele care câștigă serios din înșelăciune”.
Temerile acestor oameni se adeveresc uneori. Potrivit studiilor, o parte dintre cerșetori sunt dependenți de alcool sau droguri[1], însă, alte studii[2] arată că unii cerșetori consumă alcool și droguri tocmai pentru a putea suporta rușinea și stresul vieții de pe stradă.
În ce privește înșelăciunea, o parte dintre cerșetori profită de mila oamenilor care le dau bani. Spre exemplu, o anchetă jurnalistică de anul trecut[3] a descoperit că un cerșetor în scaun cu rotile putea merge normal și conducea un SUV 4X4.
Ce facem însă cu persoanele vulnerabile care au o nevoie reală, în special copii, femei, bătrâni sau persoane cu dizabilități? Oare este o soluție bună să „curățăm” tot spațiul din fața bisericilor? Cei care studiază fenomenul cerșetoriei spun că cei mai expuși sunt oameni din comunități de romi sau din zone rurale marginalizate. Sărăcia, lipsa de educație, accesul dificil la îngrijire medicală și excluderea socială creează o mentalitate a neputinței care, de multe ori, se moștenește din generație în generație. Cu cât îi respingem și îi disprețuim mai mult, cu atât se izolează, iar problemele sociale cresc. Așadar, noi, ca și creștini, cum discernem în această situație?
Ce spune legea despre cerșetori
Codul penal din România[4] nu consideră cerșetoria ca infracțiune. Ceea constituie însă infracțiune este exploatarea cerșetoriei, adică atunci când cineva determină un minor sau o persoană cu dizabilități să apeleze frecvent la mila publicului. Această infracțiune se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Deși potrivit Codului Penal cerșetoria nu este infracțiune, consiliile locale pot adopta hotărâri prin care să interzică cerșetoria. Sancțiunile care se aplică constau în amendă sau îndepărtarea de către poliția locală a cerșetorilor din fața bisericilor, a intersecțiilor, a magazinelor, a bancomatelor sau din mijloacele de transport în comun. Poliția locală poate îndepărta cerșetorii din aceste locuri dacă tulbură liniștea publică sau există suspiciuni de exploatare a cerșetoriei.
Este greu de distins pe stradă care cerșetori apelează la mila oamenilor pentru că trăiesc într-o sărăcie extremă sau câți dintre ei exploatează emoțional oamenii. Și, mai grav, câți dintre ei sunt forțați să cerșească dat fiind că se află în situații vulnerabile. Cei mai vulnerabili sunt copiii, bătrânii, persoanele cu dizabilități și cei dependenți de cei care îi exploatează. Aceste persoane vulnerabile, victime ale grupărilor criminale, primesc sume mici din ceea ce primesc de la oameni și le sunt impuse „norme” pe care, dacă nu le ating, sunt pedepsiți.
În România nu există o statistică oficială exactă a numărului de cerșetori. Datele care se cunosc sunt colectate din rapoarte ale poliției, primăriilor sau cazurilor de trafic de persoane. Spre exemplu, în Arad, conform datelor prezentate de Primărie în anul 2025[5], au existat 213 cerșetori în atenția autorităților. Însă mulți dintre aceștia sunt veniți din alte județe unde nivelul de trai atinge limita subzistenței.
Mulți dintre cei forțați de condițiile precare să cerșească merg și în străinătate. Cei mai mulți sunt romi din comunități foarte sărace sau persoane din zone rurale marginalizate[6]. Sociologii numesc acest fenomen al cerșitului în străinătate strategie de supraviețuire economică[7].
De ce majoritatea cerșetorilor sunt romi?
Cerșetorii români care migrează în țări europene pentru a supraviețui sau care sunt forțați de alții să cerșească sunt de multă vreme un subiect amplu discutat. Acest subiect a creat tensiuni sociale și a dus la formarea unor stereotipuri legate de români.
Statisticile la nivel european nu sunt exacte. Există însă studii locale. Spre exemplu, un studiu realizat în Bruxelles între anii 2021 și 2022 a arătat că 3 din 4 cerșetori sunt români, iar cei mai mulți sunt de etnie romă[8].
Cum se explică acest fenomen al cerșetoriei la românii de etnie romă? Ca să înțelegem putem arunca o privire în istoria acestei etnii în România.
De menționat perioada de aproximativ 500 de ani – între secolele al XIV-lea și al XIX-lea[9] – în care romii au trăit în sclavie fiind proprietatea boierilor, mănăstirilor sau statului. După eliberare nu li s-a dat pământ, nu au avut acces la educație și au fost marginalizați social. Această marginalizare s-a transmis din generație în generație.
Cerșetoria poate proveni astfel dintr-un instinct de supraviețuire. Însă mulți oameni îi etichetează ca hoți, leneși sau periculoși. Aceste etichete duc la generalizări. Putem constata că romii care muncesc normal nu sunt prezenți pe canalele de știri, însă cei care fură sau cerșesc sunt larg mediatizați. De aici se trag concluzii asupra întregii comunități.
Sociologii explică acest fapt pe baza vizibilității mai mari a comportamentelor negative decât a celor normale.
Cei care au studiat acest fenomen al cerșetoriei la romi au observat un cerc vicios:
Majoritatea oamenilor îi resping pe romi
Romii se izolează în comunitățile lor
Ca urmare a izolării apar probleme sociale
Oamenii constată aceste probleme și dau vina pe etnie
Apar prejudecățile, iar romii sunt din nou respinși.
Așadar, pentru a discerne pe cine ajutăm și pe cine nu, ne raportăm la etichete sociale gata făcute, sau încercăm să înțelegem cum au ajuns acești oameni în situații limită?
Ca să revin la enoriașii care au cerut preotului să-i alunge pe cerșetori de la ușa bisericii, îmi pun din nou întrebarea: care este problema? Nu pentru că ar fi ceva greșit să existe norme care să restricționeze fenomenele de exploatare. Este firesc și drept într-o societate civilizată. Însă revolta acestor creștini a dat la iveală mai mult decât teama de a fi înșelați.
Trebuie să merităm ca să primim? Parabola tatălui îndurător. Fiul risipitor
Suntem obișnuiți să dăruim și să primim după merit. Bineînțeles că e firesc ca atunci când prestezi o muncă, ai investit timp și efort, să fii răsplătit. Sau dacă cineva muncește pentru noi să îl răsplătim. Avem nevoie de bani și bunuri pentru a trăi.
Este însă meritul singurul criteriu după care tratăm oamenii? Ca și creștini suntem chemați să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Isus Cristos răstoarnă această mentalitate rigidă a meritului adânc înrădăcinată în conștiința oamenilor.
Cu toții știm celebra parabolă a tatălui îndurător și a fiului risipitor din Evanghelia după Luca[10]. Fiul cel mic și-a cerut partea de avere și a plecat într-o țară îndepărtată unde a risipit-o și a ajuns la limita supraviețuirii. Atunci, „venindu-și în fire”, s-a întors spășit la tatăl lui pentru a-l primi măcar ca zilier. Ce face tatăl? Evanghelia spune că l-a văzut pe fiu „pe când era încă departe”. Asta înseamnă, după cum spunea episcopul Robert Barron[11], că tatăl nu a renunțat niciodată la acest fiu în ciuda faptului că i-a luat o parte din avere și i-a călcat în picioare demnitatea.
Cum îl primește tatăl pe acest fiu risipitor? Îl primește cu inima deschisă, îi iartă toate jignirile pe care i le-a adus și dă o petrecere în cinstea lui. Oare merita acest fiu să i se șteargă toate păcatele și să i se restaureze demnitatea?
Parabola continuă cu fiul cel mare. Aș vrea să pun accentul pe atitudinea acestui fiu. Când a auzit că tatăl sărbătorește întoarcerea fratelui său risipitor „s-a mâniat”. Tatăl său nu numai că îl invită să ia parte la sărbătoare, ci îl „imploră”. Ce răspunde fiul: „Iată, de atâția ani te slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta! Dar mie nu mi-ai dat nici măcar un ied ca să mă bucur cu prietenii mei. Însă, când a venit acest fiu al tău care ți-a devorat averea cu desfrânatele, ai tăiat pentru el vițelul cel îngrășat!”.
Ce trădează atitudinea lui: mânie, invidie și mentalitatea rigidă de merit. Deși acest fiu a fost prezent mereu „fizic” lângă tatăl său, l-a văzut ca pe un stăpân care nu-i dăruiește nimic decât dacă merită. I-a respectat strict poruncile pentru răsplată pentru că numai dacă meriți primești, nu? El l-a „slujit” pe tatăl său, a fost prezent lângă el, însă nu l-a înțeles niciodată.
Tot ce avem pe acest pământ: viața noastră, mintea noastră, talentele și abilitățile noastre sunt daruri de la Dumnezeu. Episcopul Barron spune că mai întâi vine Harul de la Dumnezeu. Dumnezeu este cel care aleargă în întâmpinarea și în căutarea omului, apoi omului i se acordă libertatea de a colabora cu Harul. Să știm însă că dacă omul refuză, inima Tatălui este mereu deschisă pentru a-l reprimi. Și nu doar odată, ci ori de câte ori omul „își vine în fire” și își aduce aminte că este fiu iubit al Tatălui.
Isus nu ne spune dacă fiul cel mare a intrat la sărbătoarea fratelui său. Ne lasă fiecăruia libertatea de a alege: îi acceptăm sau nu pe frații noștri care sunt risipitori și poate nu merită, după standardele noastre, să primească ceva?
Ce e de făcut? Rugăciunea ca sursă de discernământ pentru creștini
Rugăciunea este fundamentul vieții creștine. Numai trăind într-o legătură strânsă și personală cu Dumnezeu vom primi înțelepciunea de a discerne în orice situație de viață. Noi, ca și creștini, nu judecăm după criteriile noastre subiective, ci cerem capacitatea de discernământ prin rugăciune. Acest discernământ este un dar de la Dumnezeu. Ne ajută atât în relația cu el, cât și în relația cu ceilalți.
Prin discernământ înțelegem cum să aplicăm noțiunile de dreptate și milă în problema cerșetoriei și putem evita capcana de a deveni naivi sau indiferenți.
Mulți cerșetori spun că oamenii nu îi privesc, îi evită sau îi tratează cu dispreț ca pe niște obiecte. Să nu uităm că inima Tatălui este deschisă pentru oricine. Cum putem să ascultăm cu emoție și lacrimi în ochi parabola cu bogatul și Lazăr în timp ce îl alungăm pe Lazăr din fața bisericii?
În multe țări europene există o practică a oamenilor de a le da cerșetorilor hrană, haine sau lucruri necesare traiului de zi cu zi pentru a evita ca banii să meargă la rețele care îi exploatează. Sau dăruiesc sume mici de bani în ideea că dacă un cerșetor are o nevoie reală îl va ajuta, dacă nu, pierderea va fi mică, iar inima nu va rămâne închisă și indiferentă.
O altă practică a oamenilor cu inima deschisă este să ofere bani către ONG-uri, organizații religioase, adăposturi sau cantine sociale pentru săraci.
În lucrarea sa „Summa Theologiae”, Sfântul Toma de Aquino vorbește printre altele despre caritate, intenție și prudență. Dacă intenția omului care dă este milostenia nu este responsabilitatea lui dacă cel care o primește o folosește rău. Invită totuși la prudență spunând că dacă știm că banii vor fi folosiți rău, atunci ar fi prudent să nu îi dăm.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că dacă te străduiești să cercetezi prea mult viața unui om, vei găsi întotdeauna un motiv să nu îi dai. Atunci poate actul de milostenie, nu ar consta neapărat în bani sau bunuri, ci în a nu-i judeca. Poate o privire respectuoasă sau o vorbă bună pentru ei ar însemna ceva.
Și dacă tot obișnuim să mergem frecvent la biserică, am putea să punem mână de la mână și să plătim o liturghie prin care preoții să se roage pentru acești oameni. Și nu numai pentru victime, ci și pentru abuzatori. Poate Dumnezeu, în marea lui milostivire, s-ar putea atinge de inimile lor. Să nu uităm că Isus a stat la masă cu cei mai disprețuiți oameni ai societății de atunci: vameși și desfrânați pe care i-a chemat la convertire. Răspunzându-le fariseilor, Isus a spus: „Nu cei sănătoși au nevoie de medic, ci bolnavii. Așadar, mergeți și învățați ce înseamnă: Îndurarea vreau, și nu jertfă, căci nu am venit să-i chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși”.[12]
Durerea te poate imobiliza fizic, dar, paradoxal, tocmai atunci începe să se miște ceva în interior.
Recent am fost diagnosticată cu coxartroză. Uneori durerea e atât de mare încât simți că îți taie respirația, iar după un timp, te epuizează. La un moment dat, într-o seară, am adormit…
„Frumusețe răpitoare”
Stăteam în pat și îmi simțeam corpul ca și cum ar fi fost strâns într-o menghină. Deodată am simțit o adiere de vânt. M-am uitat spre fereastră ca să văd dacă este deschisă. Nu era.
Privirea mi-a fost atrasă de o lumină care se strecura tot mai mult prin tavanul ce dispărea încet până când, în fața mea, s-a desfășurat cerul atât de frumos, curat și albastru.
Fereastra camerei s-a deschis, a început să pătrundă lumina și odată cu mi-a apărut pe pervazul ferestrei un vultur.
Era atât de mare, încât razele de lumină pătrundeau cu greu în cameră. Ochii galbeni cu pupile negre mă priveau cu răceală, dar, în același timp, și cu un soi de curiozitate, ca și când m-ar fi întrebat: „Ce faci? Îți plângi de milă?” M-am uitat și eu curioasă la el, fiind impresionată de frumusețea lui. Avea capul alb, iar corpul și aripile erau negre ca o noapte adâncă. Ghearele erau lungi și încovoiate. Privindu-l, mi-a zburat gândul la expresia: „frumusețe răpitoare”.
Deși aveam fiori pe șira spinării uitându-mă în ochii lui și la aspectul lui impunător, la un moment dat, am simțit o tentație puternică de a mă apropia de el ca să-l mângâi.
În ciuda durerii, am făcut un efort ca să mă ridic din pat, m-am apropiat, dar el și-a îndreptat capul către cerul care topise tavanul. Și-a întins aripile, și-a luat zborul planând deasupra camerei mele și continuând să mă privească.
Între abis și înălțimi
Brusc mi-a venit ideea de a imortaliza momentul. Doar nu vezi în fiecare zi un vultur planând deasupra camerei tale pe cerul care tocmai a făcut tavanul să dispară. M-am îndreptat spre birou, m-am așezat, am luat ceva de scris și o foaie. Cu fervoare am început să descriu imaginea uimitoare care se desfășura în fața ochilor mei.
La un moment dat, am simțit cum podeaua s-a cutremurat și a început să dispară, lăsând doar porțiunea unde mă aflam eu.
M-am uitat în jos și am văzut o prăpastie. Simțeam un aer cald care venea din adâncime.
Am auzit zgomot de aripi. Mi-am îndreptat privirea spre vultur care a început să se înalțe tot mai mult spre cer.
Dintr-odată privirea mea a devenit atât de agilă încât vedeam în cel mai mic detaliu chiar dacă se îndepărta de mine tot mai mult.
În timp ce mă înălțam odată cu el, am simțit că durerea a lăsat loc unei senzații plăcute de fascinație și de libertate.
Mai sus, tot mai sus…
Pe cer însă au început să se adune nori negri, iar vântul a devenit tot mai puternic. O ploaie torențială a început să cadă din nori.
Furtuna s-a dezlănțuit, dar vulturul continua să zboare, iar vântul puternic îl împingea dincolo de nori unde cerul era curat și albastru.
Am simțit însă că ochii îmi obosesc. I-am închis și m-am trezit în camera mea.
Libertate interioară
Am încercat să mă mișc, dar am simțit că durerea mă imobilizează. M-am uitat în sus și am văzut tavanul. M-am uitat spre fereastră și am văzut că era închisă. M-am uitat la ceas. Secundarul se mișca cu o precizie sfidătoare.
Am făcut un efort să mă ridic și am mers spre fereastră. Am deschis-o și am văzut un cer „greu”, dar și o pană neagră care plutea în aer. Am întins mâna și am prins-o.
Av-Yotzer este un sculptor care nu a cunoscut faima, fiind cunoscut doar de familie și câțiva prieteni. Un bărbat între două vârste, care arată neschimbat de când îl știu. Uneori pare că se uită prin tine, alteori pare că se uită până în adâncul sufletului tău, unde nimeni nu poate pătrunde. Locuiește pe strada Eden, la numărul 3, în inima orașului. Casa lui are o arhitectură care amintește de perioada Renașterii. Partea de jos a casei este din piatră brută, dar pe măsură ce se înalță, piatra devine tot mai fină și șlefuită. Ușile de la intrare sunt înalte, având în fața lor o cupolă susținută de două coloane. Casa este construită în jurul unei curți interioare pătrate, departe de zgomotul străzii, unde Av-Yotzer își are atelierul de creație.
L-am cunoscut personal de curând când, fiind în convalescență după o operație, soțul meu l-a rugat să-mi sculpteze un înger pentru colecția mea. A sculptat un înger așezat în genunchi, cu ochii închiși și mâinile împreunate ca pentru rugăciune. L-am așezat pe noptiera de lângă patul meu și, de câte ori îl privesc simt că durerea cauzată de boală nu mă mai apasă așa de tare și îmi pot împreuna și eu mâinile în rugăciune.
Pentru a uita de durere, într-o zi mi-a venit ideea să merg la Av-Yotzer pentru a-l asista la procesul de creație. Întotdeauna m-a fascinat modul în care sculptorii dau formă unor pietre brute. L-am întrebat pe Av-Yotzer dacă este de acord și m-a invitat în atelierul lui fără să stea pe gânduri. Mai târziu, în timp ce lucra, am realizat că uitase și de prezența mea acolo.
Misterul din atelierul de creație
O piatră de marmură de aproape înălțimea lui Av-Yotzer se afla în mijlocul curții interioare. Avea o formă brută, dar planurile lui nu le cunoșteam. Nu mi-a spus ce operă vrea să sculpteze în acea piatră. Lângă piatră se afla o masă cu tot felul de instrumente de care are nevoie un sculptor. Se uită cu atenție pe masă, alege o daltă grea și ascuțită, apoi începe să analizeze piatra din toate unghiurile. Se oprește la un moment dat, fixează un punct pe piatră și, cu multă răbdare și atenție începe să cioplească.
Prima lovitură de daltă m-a făcut să îngheț. Nu atât zgomotul daltei, cât un strigăt de durere care se auzea chiar din interiorul pietrei. Frica m-a paralizat. Am refuzat să cred că strigătul se aude din interiorul pietrei și m-am consolat cu ideea că acesta vine din altă parte. Fiecare lovitură de daltă aplicată pietrei de către Av-Yotzer declanșa un strigăt de durere.
Un amestec ciudat de curiozitate și frică m-a ținut lipită de scaun, și cu cu ochii ațintiți la Av-Yotzer și la piatră uitând de noțiunea timpului. Strigătele venite la fiecare lovitură de daltă nu păreau să-l deranjeze pe artist, care își continua munca cu o răbdare infinită. Praful, zgomotul și oboseala datorată efortului păreau că nici nu-l ating, în timp ce își calcula cu precizie loviturile și cioplea piatra.
Sufletul din piatră
Pe înfățișarea lui se citeau o determinare de fier și o siguranță că ceea ce va scoate din piatra de marmură va fi o capodoperă. Totuși, mă întreb: poate că Av-Yotzer știe ce face, dar eu nu înțeleg unde vrea să ajungă și, mai ales, nu înțeleg de unde vin strigătele astea. La un moment dat, îmi fac curaj și-l întreb:
Av-Yotzer, de unde vin aceste strigăte?
Din piatră, îmi răspunde el impasibil.
Nu înțeleg, Av-Yotzer, cum poate o piatră să strige? Este împotriva legilor naturii. Numai oamenii au glas, îi spun eu, intrigată.
Dacă ai răbdare, vei înțelege.
Av-Yotzer, eu am răbdare, dar dacă e un om înăuntru și strigă de durere, cum putem fi nepăsători fără să facem ceva să-l ajutăm?
Nu putem să-l ajutăm dacă nu dăm piatra la o parte, iar pentru asta e nevoie de răbdare, pentru că o lovitură greșită de daltă îi poate curma viața.
Bine, Av-Yotzer, dar cum a ajuns acest om în interiorul pietrei?
Printr-un proces lung, piatra s-a depus treptat pe corpul lui.
Și cum respiră? Îl întreb eu.
S-a anesteziat ca și carașul auriu, care supraviețuiește fără oxigen sub gheața apei.
Ciudat, îi răspund eu. Din ce cauză s-a depus piatra pe corpul său?
Primul strat care s-a depus pe corpul lui a fost din cauza fricii. Oamenii care trebuiau să aibă grijă de el, l-au abuzat. Apoi, a urmat mândria. Trăind izolat, a crezut că este un om special, mai presus de ceilalți. Atunci a crezut că tot ceea ce este în jurul lui i se cuvine și a căzut în libertinaj. Având totuși o fărâmă de conștiință s-a oprit, dar curând, a căzut în deznădejde. Acesta este stratul cel mai gros. Fiind atât de închis în sine, a devenit invidios pe realizările celorlalți. Refuzând pârghiile pe care i le-am întins pentru a-l salva, a alunecat în lene și acolo a rămas.
E uimitor, Av-Yotzer! Sunt foarte curioasă cum va arăta acel om după ce vei da jos toate straturile.
În oglindă
Av-Yotzer s-a cufundat din nou în tăcere și, uitându-mă atent la piatra de marmură, am observat că începe să capete contur și ies în relief detalii ale unui chip uman. Era un chip uman care, în mod ciudat, îmi părea familiar. Și, iată că, la finalul procesului de șlefuire, vaga mea senzație de familiaritate s-a transformat în uimire și uimirea s-a transformat curând în șoc. Ca și cum mi s-ar fi pus o oglindă în față. Statuia reprezenta o femeie îmbrăcată într-o rochie aurie de mătase așezată pe un fotoliu. La fel ca mine! Apoi mă uit la trăsăturile feței: ochii mari, căprui, și nasul rotund. Părul ondulat este de culoarea ciocolatei. Nu știu cât a durat starea de îngheț, dar la un moment dat simt că încep să respir și-l întreb pe Av-Yotzer:
Av-Yotzer, cum e posibil? Femeia pe care ai scos-o din marmură sunt chiar eu!
Încă nu am terminat procesul de șlefuire, îmi spune Av-Yotzer. Mai sunt câteva detalii care vor face diferența, iar suflarea mea îi va da viață.
Abia revenindu-mi din șoc, îl întreb contrariată:
Și care sunt aceste detalii?
Ei bine, îmi spune el, frica am transformat-o în curaj, mândria în smerenie, libertinajul în libertate, deznădejdea în speranță, invidia în compasiune, iar lenea în hărnicie.
Uitându-mă în ochii lui, constat că, în timp ce vorbea, mă privea cu o infinită tandrețe. Apoi, spune:
Așa te-am creat dintru început, dar te-am lăsat liberă să alegi ce vei face. După ce voi termina de finisat, această femeie va rămâne o statuie pe care o vei putea lua acasă. Te voi lăsa din nou liberă ca, după modelul ei, să-ți îndepărtezi singură straturile care te țin captivă. De la mine ai suflarea de viață și îți este suficient.
”Voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne”. (Iezechiel 36:26)
Un om rătăcea prin deșert într-o zi toridă de vară. Furtuna de nisip acoperise toate drumurile și nu mai avea niciun indiciu despre unde se afla sau încotro se îndrepta. Încerca să privească în jur, dar nisipul îi intra în ochi și nu putea să vadă nimic. Ca prin minune, furtuna începe să scadă în intensitate, vântul se domolește, iar marea de nisip se desfășoară în jurul lui, acoperind orice urmă care l-ar fi putut duce spre casă.
„Acum ce fac? Încotro mă îndrept? Care este direcția care mă poate duce spre civilizație? Oare ce distanță va trebui să parcurg? Nu am apă, nu am mâncare. Cât voi supraviețui? Sau, mai bine spus, voi supraviețui?” Aceste întrebări l-au măcinat pe om o perioadă. Apoi, se ridică brusc: „Orice direcție e mai bună decât să stau pe loc!”, își spuse el.
Și pornește la drum, pășind anevoios prin marea de nisip. Privind în jurul lui, îi vine în minte fără să vrea, o clepsidră. Timpul se scurge ireversibil, iar nisipul care se strecoară în clepsidră îi dă fiori pe șira spinării.
Soarele începe încet să se îndrepte spre apus. „În curând, seara se va lăsa peste deșert. Ce voi face?”, gândea el. Căldura și oboseala îl fac să se oprească. „Mă odihnesc puțin, apoi voi porni din nou la drum.”
Se așază pe nisip, respiră adânc, își întinde picioarele, iar ochii îi rămân ațintiți în nisip simțind cum un vid interior îl cuprinde.
La câțiva pași în fața lui, nisipul începe să se miște. „O, nu!”, își spune el. „Începe din nou furtuna?” Dar iată că din nisip își face apariția un șarpe în a cărui piele aurie se reflectă soarele, dând impresia că este aur mișcător.
Omul simte că transpirația de pe el se transformă în gheață, sângele în vene la fel, pupilele se dilată și tot ce mai simte este inima care amenința să-i sară din piept.
Dar asta nu este toată surpriza. Șarpele își înalță capul, îl privește fix, deschide gura și începe să vorbească:
Ți-e frică, așa-i?
Tăcere…
Te chinuie îndoiala dacă sunt un produs al imaginației tale sau sunt real. E simplu. Încearcă să te miști și vei afla.
Tăcere…
Îmi pare rău că te-ai rătăcit aici, dar aș putea să te ajut. Îți pot arăta direcția corectă. Nu mai e mult de mers. Însă vreau ceva în schimb. Ce îmi dai?
Tăcere…
Știu că te gândești acum la ce ai putea să-mi dai numai ca să scapi. Îți spun eu dacă tu nu vorbești: vreau viața fratelui tău. Știu că e medic și a sacrificat mulți frați de-ai mei luându-le veninul ca să-l folosească la medicamente. Ce zici? Ții la viața ta?
Omul își face curaj, își mișcă mâna dreaptă și o duce ușor către piept, apoi către gât, unde purta un lănțișor cu cruce. Strânge crucea în mână, își deschide gura și, cu mare greutate începe să spună „Tatăl nostru…”
Șarpele își înalță capul și mai sus și îi spune:
Chiar crezi în poveștile astea? Iată, eu stau în fața ta, sunt real, dar Tatăl tău unde este? De ce nu te salvează? Hai să-ți spun o poveste: se spune că, în vechime un tată și-a dezmoștenit fiul pentru că era gelos pe inteligența și frumusețea lui. Chiar crezi că un asemenea Tată te va salva?
Din palid, omul începe să devină roșu de furie.
Până când îți voi mai suporta minciunile, șarpe? Deșertul nu este un loc de pierzanie pentru mine. Acum mi-am dat seama cu adevărat cine sunt și ce este cel mai important în viață. Tu spui povești, dar eu îți voi spune adevărul: cel care a luat veninul fraților tăi, a demascat minciuna și a adus adevărul, și, cu acest adevăr, a vindecat rănile fiilor acelui Tată despre care tu vorbești. Nu gelozia l-a făcut să te dezmoștenească, ci nebunia ta. Spui că ești real, dar ochii minții pot înșela dacă ne luăm după aparențe. Pe Tatăl îl văd cu inima, care este parte din inima lui. Dacă m-ar înșela pe mine, s-ar înșela pe sine. O împărăție dezbinată în sine nu rezistă. Și, în final, Fratele meu, care a smuls veninul fraților tăi, l-a smuls și pe al tău. Ești neputincios, șarpe!
Atunci, omul s-a ridicat cu curaj, a prins șarpele de gât și de coadă, l-a ridicat deasupra capului și l-a aruncat în depărtare.
Ce s-a întâmplat mai departe cu omul nu se știe, dar chiar dacă a mai rătăcit prin deșert, el cunoștea adevărata Cale din inima lui. Adevărul l-a eliberat de frică și a înțeles că viața lui este prețioasă pentru Tatăl.
Azi-noapte n-am putut dormi. Mi-am adus aminte de povestea unei fetițe, nu mai mare de 7-8 ani, cu păr castaniu, ochi mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna, prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un „covor” de noroi.
Oare ce s-a întâmplat cu această fetiță? Cum de a ajuns aici? Povestea e lungă, dar voi încerca să extrag esența.
Muntele „Eu Sunt Cel Care Sunt”
La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, „Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf era ascuns de norii denși. Muntele se numea ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar găsi ceva mai bun decât ce trăise în viața ei până atunci.
Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârieturi și răni i-au fost provocate de pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Se știe doar că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice, chiar dacă simțea că ar mai fi putut puțin.
Nu a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde este complet întuneric, un întuneric dens și simți cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis, a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed, și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în ghearele unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Se simțea însă atât de obosită, și s-a refugiat din nou în somnul greu.
Aventura din Palat
Nu se știe cât a durat călătoria. Se știe însă că, la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar atât de înalt, nu arăta ca-n povești, strălucitor, ci avea o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă; a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-o dată a izbit-o lumina puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare, era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei, a văzut o ușă îngustă la care se ajungea urcând multe trepte.
A urcat treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau în spirală spre turnul palatului; acestea erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus pe care scria „Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește, având o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria „Speranță”, ci „Îndoială”. Brusc, își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…
Rochița de mătase
Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o gălăgie plină de veselie. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreaptă pentru a se așeza acolo neobservată, aparent, de nimeni.
Se așază temătoare pe scaun admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa de la scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară încet scările, o privește blând și se îndreaptă către ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: „Tu cine ești? Hainele tale nu sunt potrivite pentru banchet.” Fetița deschide ochii mari care i se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce către servitori și le spune: „Dați-i o rochiță de mătase, țesută de serafimi.”
După ce a îmbrăcat rochița de mătase, fetița a apărut în sala de banchet transformată. „Acum te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. „Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. „De ce taci? Nu ai nimic de spus?” „Ba da,” spune fetița. „Vreau să mă întorc acasă”. Deodată în sală s-a lăsat o tăcere grea. „De ce?”, o întreabă bărbatul privind-o cu atenție. „Nu-ți dorești să trăiești într-un palat?” Temătoare, fetița îi spune: „Aș vrea să-i aduc pe părinții și pe frații mei aici”. Apoi, fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri spre ieșire. Era convinsă că se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.
Aripile libertății
Deschide ușa, iese și în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată în soare și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă spre ea și o întreabă: „Unde mergi?”. „Merg să-i aduc pe părinții și frații mei aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: „Dacă pleci la drum, nu uita: cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.
Nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Însă, e uimitor faptul că prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți.
Fereastra spre sens 