Fereastra spre sens

O călătorie de la trauma de plumb la lumina spiritului

Categorii:

recent posts

about

A găsi sens în suferință este cel mai mare triumf al spiritului uman. Este cea mai mare realizare a mea. Împart această lumină cu oricine vrea să triumfe asupra întunericului.

    • Regăsirea fiicei de Împărat

      Timp de citire: 7 minute

      ”Covorul” de noroi

      Azi noapte n-am putut dormi. Mi-a venit în minte povestea unei fetițe. O fetiță nu mai mare de 7-8 ani, cu părul castaniu, ochii mari și căprui, speriați și triști în același timp. Îmbrăcată sărăcăcios, cu noroi pe față și pe mâini. Într-o căsuță din lemn atât de mică încât putea atinge tavanul cu mâna și prin ale cărei crăpături se vedea cerul noros și ploios de toamnă târzie. Dacă deschidea ușa tot ce vedea în jurul ei erau copaci goi și mohorâți, iar pe jos, un ”covor” de noroi.

      Oare ce să fi pățit această fetiță? Cum de a ajuns aici? Sinceră să fiu, în noaptea asta nu am avut nici suficient timp și nici o curiozitate prea mare de a citi povestea de la început. Asta ar însemna să merg până la Adam și Eva. E prea mult. Părintele I. îmi spunea că trebuie să ne concentrăm pe esențial, așadar am încercat să extrag esențialul din această poveste.

      Muntele ”Eu Sunt Cel Care Sunt”

      La un moment dat, văd fetița pe marginea unei prăpăstii. Pe de o parte, ”Hăul lui Lucifer”, căci așa se numea. Cineva spunea că acolo este abisul mândriei, egoismului și al iubirii de sine. Nu are rost să-l descriu. Fiecare îl poate cunoaște analizându-și propriul hău. Pe de altă parte, un munte înalt al cărui vârf nu se vedea de norii denși. Se numea muntele ”Eu Sunt Cel Care Sunt”. Fetița nu a înțeles acest lucru, dar a avut o vagă intuiție că acolo ar fi găsit ceva mai bun decât ce fusese în viața ei până atunci.

      Nu se știe câte zile și nopți s-a cățărat pe acel munte, câte vânătăi, zgârieturi și răni a avut de la pietrele abrupte, pe câte cărări s-a rătăcit prin vânt și ploaie. Ce se știe este că, la un moment dat, și-a simțit inima ca de plumb. S-a întins pe covorul de frunze reci și umede și a refuzat să se mai ridice chiar dacă avea o vagă intuiție că ar mai fi putut un pic.

      N-a trecut mult și a căzut într-un somn adânc, fără vise, ca atunci când știi că te afli într-un tunel unde e complet întuneric, un întuneric dens și privești neputincios cum cineva îți fură speranța. Ca prin vis  a simțit la un moment dat că se desprinde de covorul rece și umed și ceva foarte tare o strângea de mijloc. Pleoapele grele abia s-au deschis și a văzut că era prizonieră în gheara unui vultur care se înălța tot mai mult spre cer. Iar a simțit că cineva îi fură speranța și s-a refugiat în somnul greu.

      Aventura din Palat

      Nu se știe cât a durat acea călătorie. Se știe însă că la un moment dat s-a trezit și a văzut că în fața ei se înalță un palat. Nu părea să fie ca palatul din poveștile ei – nu era chiar așa de înalt, nu avea o arhitectură elegantă, ci o culoare gri-cenușie. Curiozitatea a mânat-o însă, a deschis ușa palatului și a intrat înăuntru. Dintr-odată a izbit-o o lumină puternică. A reușit totuși să-și deschidă ochii și a văzut niște ferestre mari și largi prin care soarele pătrundea cu generozitate. Acea lumină făcea să strălucească pereții de aur și candelabrele de cristal. Dar, totuși, acea cameră strălucitoare, inundată de soare era goală. ”Oare am luptat să ajung până aici degeaba? Chiar nu e nimeni în acest palat?”. Privind în jurul ei a văzut la un moment dat o ușă îngustă la care ajungeai urcând multe trepte.

      A urcat totuși treptele, a ajuns la ușă, a deschis-o, iar în fața ei s-au așternut alte trepte care urcau spre turnul palatului în spirală și erau foarte înguste. Pe zid era un semn care arăta o săgeată în sus și pe care scria ”Speranță”. A început să urce treptele. 10, 20, 30, 100… Rănile de la picioare se adâncesc, iar durerea devine insuportabilă. Se oprește cu o oarecare intuiție că nu mai e mult până sus. Din curiozitate se uită înapoi să vadă cât a urcat și observă surprinsă o tăbliță care nu mai arăta o săgeată în sus, ci în jos și pe care nu mai scria ”Speranță”, ci ”Îndoială”. Brusc își pierde echilibrul și se rostogolește în jos. 10, 20, 30, 100 de trepte…

      Rochița de mătase

      Nu se știe cât a zăcut jos. Cert este că s-a trezit la un moment dat în sala de unde plecase, de la intrarea palatului. De data aceasta însă, sala era plină de oameni care făceau o zarvă și o gălăgie plină de veselie nemaipomenite. Nu-i venea să creadă. Oameni?! Și veseli pe deasupra?! Vede un scaun mic, pe potriva ei, în colțul sălii și se îndreptă pentru a se așeza acolo nefiind observată, aparent, de nimeni.

      Se așază pe scaun temătoare și circumspectă admirând, în același timp, mulțimea gălăgioasă și veselă. Brusc, ușa unde erau scările în spirală se deschide și apare un bărbat între două vârste. Coboară repede scările, o privește suspicios și se îndreaptă direct spre ea. Ajunge în fața ei și o întreabă: ”Tu cine ești? Cum de ai intrat în palatul meu murdară?”. Fetița deschide ochii mari care se umplu de teamă și nu îndrăznește să spună nimic. Bărbatul se întoarce furios către servitori și le strigă: ”Scufundați-o în apă! Dar nu într-un râu, ci într-un ocean! E foarte murdară! Apoi, dați-i o rochiță de mătase țesută de serafimi! Toți copiii din Palat sunt curați! Murdăria rămâne la ușă! Haideți! Ce mai stați?”

      Nu se știe prin ce proces a trecut fetița, ideea este că a apărut în sală în fața bărbatului între două vârste, transformată. ”Acum, te vei așeza lângă mine la masă”, îi spune bărbatul fetiței. ”Ei, ce zici? Cum ți se pare acum?” o întreabă bărbatul. ”De ce taci și nu zici nimic? Aici e banchet, toată lumea se distrează! Nu ai nimic de spus?”. ”Ba da”, spune fetița. ”Vreau să mă întorc acasă”. Dintr-odată în sală s-a lăsat o tăcere grea. ”Cum?!”, întreabă bărbatul indignat. ”Te-am scos din noroi și te-am adus într-o sală de palat, iar tu vrei să te întorci acasă?! Pentru Numele Meu! De ce?”. Temătoare, fetița îi spune: ”Pentru că vreau să îi aduc și pe părinții și pe frații mei aici”.

      ”Incredibil!”, strigă de indignare bărbatul. ”Foarte bine! Dacă așa vrei! Ușa e acolo! Poți să pleci!”. Fetița se ridică încet și pornește cu pași nesiguri către ieșire. Era convinsă că se va umple de răni din nou coborând muntele și că va ajunge cu greu sau poate niciodată în pădurea în care își lăsase părinții și frații. Dar, totuși, ultima fărâmă de speranță îi dă putere.

      Aripile libertății

      Deschide ușa, iese, iar în fața ei apare o femeie de o frumusețe nemaivăzută, înveșmântată în soare și cu luna sub picioarele ei. Femeia se apleacă către ea și o întreabă: ”Unde mergi?”. ”Merg să-mi aduc părinții și frații aici”. Lumina de pe fața femeii începe să capete contur și se transformă într-un zâmbet larg și atât de cald încât topește gheața îndoielii și fricii din inima fetiței. Atunci Femeia îi spune: ”Dacă pleci la drum, nu uita: Cu speranța mergi pe aripi de vultur, cu credința ajungi la destinație, iar cu iubirea te întorci în siguranță”.

      Nu se știe ce s-a întâmplat cu fetița. E în drum spre pădure sau înapoi spre Palat? Nu se știe. Cert, uimitor și ciudat este faptul că prin întuneric a găsit o cale de comunicare cu Tatăl ei. Această cale de comunicare a existat dintotdeauna și există pentru toți. Lăudat fie Domnul!

    • Ieșirea din depresie: cum se completează știința cu credința: Partea a III-a – Cum se completează știința cu credința pentru a face lumină în întunericul depresiei

      Timp de citire: 4 minute

      Corp, minte, suflet

      ”Sufletul este încununarea umanității”

      Oamenii de știință fac, în general, distincția dintre corp și minte pentru a se adresa diverselor tulburări și dereglări din organism. Deși medicația și psihoterapia m-au ajutat, am simțit că nu este suficient, că mai este nevoie și de altceva pentru a ajunge la un echilibru. Alături de corp și minte, mulți autori creștini adaugă și sufletul. Sufletul este încununarea umanității. De asta am avut nevoie întotdeauna pentru a dobândi sens și scop în viață.

      Oare să fie Dumnezeu indiferent la suferințele noastre? În agonia din Grădina Ghetsimani și Isus s-a revoltat împotriva suferinței înainte de a accepta voia Tatălui. De multe ori m-am gândit că suferința este ceva sacru, de care nu trebuie să te atingi. Dacă Dumnezeu o permite, o face cu un sens. Dacă acesta este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a ajunge la o înțelegere mai profundă a vieții, atunci, nu are rost să ne revoltăm. În unele situații suferința ne determină să fim mai empatici, mai capabili să răspundem la nevoile celorlalți. Suferința ne face să ne vedem propria finitudine, să înțelegem că nu suntem singuri în univers și nu suntem stăpânii universului.

      Legătura directă cu Dumnezeu prin rugăciune mi-a adus de multe ori un sentiment de pace. Dincolo de rugăciune, Dumnezeu ne cere să trăim și în comunitate. „Căci unde doi sau trei sunt adunați în numele meu, sunt și eu acolo, în mijlocul lor”, spune Isus (Matei, 18, 20). Participarea la liturghii, la rugăciuni comunitare și meditația la textele biblice au fost surse de consolare și îmbogățire spirituală.

      Și știință și credință

      ”Înțelepciunea creștină și înțelepciunea umană sunt doi piloni de care avem nevoie pentru a ne găsi echilibrul.”

      Stările mele depresive m-au pus de multe ori în situația de a mă simți discriminată în diverse grupuri sociale. La medic și la psiholog am găsit de multe ori înțelegere și soluții constructive. Prin urmare, am încredințarea că Dumnezeu lucrează prin oameni care studiază problema depresiei de ani de zile și pot oferi răspunsuri la multe dintre problemele pe care le pune depresia. Iar acolo unde ei nu mai au răspunsuri, intervine înțelepciunea creștină care ne oferă demnitate umană și eliberare din sclavia negativității. Înțelepciunea creștină și înțelepciunea umană sunt doi piloni de care avem nevoie pentru a ne găsi echilibrul.

      Calea către vindecare nu se oprește niciodată. Știința evoluează în permanență având în vedere complexitatea vieții. Iar noi, creștinii, înțelegem că Dumnezeu nu ar fi permis niciodată oamenilor de știință să descopere atâtea lucruri despre natura umană, dacă aceste lucruri nu ar fi fost spre beneficiul nostru. Prin urmare, să avem încredere că Dumnezeu lucrează printr-un infinit de căi pentru a ne vindeca.

      Eroul meu spiritual, episcopul catolic Robert Barron, spunea că lucrul cel mai de preț pe care îl putem cere de la Dumnezeu nu este sănătatea, nici statutul social, nici banii, nici puterea, ci lucrul cel mai de preț este capacitatea de discernământ. Dacă ai capacitate de discernământ știi ce să faci și cu statutul social, și cu banii, și cu puterea și, în final, știi să ai grijă și de sănătate.

      Ieșirea din întuneric

      „Fii ai luminii, fii ai zilei”

      Dacă depresia pare un sfârșit de drum, înseamnă că creierul tău nu mai are resurse interioare pentru a face față situațiilor vieții. Este momentul să te înconjori de oameni bine intenționați care știu, cel puțin, să asculte sau să te îndrume către cineva care te poate ajuta. Nu am fost făcuți să trăim izolați, iar dacă avem nevoie de ajutor este pentru că suntem oameni și suntem limitați.

      Sclavia gândurilor negative, neputința, izolarea, confuzia, durerea psihică, frustrarea, alienarea, vinovăția, lipsa de sens și scop, frica, ura față de sine și față de alții – toate alcătuiesc ceața densă și întunericul depresiei. Trebuie însă să existe cineva căruia să-i spunem că avem nevoie de ajutor: un membru al familiei, un medic, un psiholog, un preot, un prieten sau un coleg. Mai presus de toate însă, să avem credința că Dumnezeu însuși a coborât pe pământ pentru a ne elibera din întuneric. Sfântul Apostol Paul spunea: „Voi toți sunteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu suntem ai nopții, nici ai întunericului” (1 Tesalonicieni, 5,5). 

      Pe voi cum vă afectează depresia?

    • Ieșirea din depresie: cum se completează știința cu credința: Partea a II-a – Cum văd oamenii de știință depresia

      Timp de citire: 2 minute

      Un prim pas spre evoluție l-am făcut atunci când am recunoscut față de mine însămi că nu pot ieși singură din cercul vicios al depresiei. Știu că Dumnezeu lucrează și prin oameni de aceea am apelat la specialiști în psihologie și psihiatrie care mi-au spus că depresia este o vulnerabilitate ereditară, iar condițiile de viață din copilărie au accentuat această vulnerabilitate.

      Am încercat să înțeleg care este mecanismul acestei vulnerabilități în speranța că înțelegerea îmi va da claritate și scop. Toți avem parte de zile proaste, de momente de slăbiciune, deznădejde, tristețe, dar depresia e diferită de aceste stări trecătoare.

      Potrivit specialiștilor în științele minții, depresia este o afecțiune medicală în care sunt prezente simptome precum: tristețe, goliciune, disperare, apatie, letargie, insomnie sau dormit prea mult, senzație de oboseală, sentiment de neajutorare și lipsă de valoare, dificultăți de concentrare și/sau gânduri legate de moarte.

      Dacă aceste simptome persistă mai mult de două săptămâni și afectează funcționarea socială, familială sau în alte arii ale vieții, atunci se poate vorbi despre depresie ca afecțiune medicală.

      Studiile le-au arătat oamenilor de știință că depresia vine ca urmare a unui dezechilibru de substanțe chimice în creier. Acest dezechilibru poate fi determinat de un mod de gândire pesimist, negativ și/sau autocritic, iar lipsa mecanismelor sănătoase de a face față stresului sau evenimentelor traumatice poate crește vulnerabilitatea.

      De asemenea, factori importanți în declanșarea depresiei sunt cei sociali sau de mediu:

      – pierderi, abuzuri, traume sau evenimente stresante din viață (divorț, pierderea locului de muncă);

      – izolarea socială este un alt factor de mediu deoarece lipsa unei rețele de suport social, sentimentele de singurătate sau conflictele cu ceilalți pot contribui la depresie.

      – Un alt factor important este situația socio-economică. Sărăcia și șomajul sunt adesea asociate cu un risc crescut de depresie.

      Urmează: Partea a III-a – Cum se completează știința cu credința pentru a face lumină în întunericul depresiei

    • Modelul Sfintei Familii în relația de cuplu

      Timp de citire: 4 minute

      Tragedia femeilor

      Tragedia din mai 2025 cu femeia ucisă pe stradă de un bărbat gelos și dezechilibrat a pus degetul pe rană și a scos la suprafață toate frustrările din trecut și prezent, toate nedreptățile comise de bărbați care și-au tratat partenerele de viață cu violență pe toate planurile: fizică, emoțională, psihologică.

      Un număr semnificativ de bărbați din România au privit femeile ca fiind bune doar să stea la cratiță și să crească copii fără să aibă dreptul sau capacitatea de a gândi, de a se implica și a lua decizii în domenii importante ale vieții. Prin urmare, revolta multor femei este justificată. Însă unele femei care au participat la manifestațiile de curând spun că nu vor răzbunare, vor dreptate.

      Această mentalitate prin care forța brută domină a generat multă nedreptate în toate societățile. Ea s-a transmis din generație în generație, iar viețile multor femei care au murit suferind în tăcere nu mai pot fi recuperate.

      De la forța brută la pierderea umanității

      De curând am citit un articol scris de un observator atent, episcopul Robert Barron, care remarca faptul că în Occident, în special în SUA, a apărut un alt pericol. În lumea cinematografiei, în literatură, în afaceri și alte domenii ale vieții femeia este prezentată ca eroina care salvează lumea, iar bărbații ca niște oameni decadenți care sunt doar un obstacol în calea lor de a obține independența și influența în societate. Multe dintre ele obțin independența financiară și influență în multe domenii, dar acestea vin cu un preț: își pierd orice urmă de umanitate și sunt conduse doar de o ambiție oarbă.

      Demnitatea femeii restaurată prin Fecioara Maria

      Acest conflict între bărbați și femei, privit prin prisma creștinismului, poate fi rezolvat. Cu mult timp înainte de mișcările de eliberare a femeilor, acum 2000 de ani, Dumnezeu a restabilit demnitatea femeii prin Fecioara Maria.

      Feminitatea Mariei lasă să se vadă un belșug de bunătate, blândețe, iubire, dar, în același timp, poate fi privită ca un model de înțelepciune care luptă cu întunericul din noi folosind armele spiritului.

      Isus a fost bărbat, însă a intrat în lume cu cooperarea Mariei. Maria a fost crescută în templu și deși a fost foarte tânără a înțeles repede că dacă Dumnezeu îți cere să te supui voii lui nu o face ca să-ți suprime libertatea și identitatea, ci o face pentru că vrea să te ridice la o realitate mult mai înaltă.

      Faptul că Maria a părăsit rareori casa ei săracă din Nazaret îi determină pe unii să o privească doar ca pe o casnică, cu un orizont foarte strâmt. Chiar mulți bărbați creștini remarcabili au desconsiderat-o sau nu i-au acordat importanța cuvenită.

      În același timp, au apărut însă alții care au luptat să-i restaureze demnitatea în lumea creștină. Spre exemplu, i s-a atribuit titlul de Arca Legământului. Arca Legământului la vechii evrei era suportul pe care erau purtate tablele legii primite de la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut faptul ca legile să rămână înscrise în piatră, ci a vrut să le scrie în inimile oamenilor, nu doar să le citească, ci să le trăiască. Și a făcut asta prin Isus care a fost Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu, iar Isus a fost adus în lume prin Maria.

      Lupta Mariei cu răul din noi

      Dacă Isus s-a băgat în mocirla lumii sub toate aspectele, Maria n-a stat pasivă în casa ei mică din Nazaret. Să nu uităm că a fost om, cu toate astea, ea s-a băgat în mocirla iadului și a luptat cu forțele nevăzute pentru că se știe că, cu cât creștinii sau sfinții ajung pe trepte spirituale înalte, cu atât ispitele sunt mai mari.

      Printre ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce au fost: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”, apoi discipolului: „Iat-o pe mama ta!” (Ioan, 19:26-27), iar în felul acesta ne-a dăruit-o tuturor ca mamă. Avem o mamă după trup, dar avem și o mamă spirituală care prin înțelepciunea ei ne poate conduce la adevărata viață.

      Conectarea la sursa înțelepciunii și a iubirii

      În ce privește demnitatea femeii, Isus nu s-a împiedicat de prejudecăți. Femeii samarinence i-a pus adevărul în față după care i-a oferit ”apa vie” din care bei și nu mai însetezi niciodată. Mariei Magdalena i-a iertat un trecut greu și a fost prima căreia i-a apărut după Înviere.

      Urmând învățăturile lui Isus, Adevărul întrupat, și pilda Mariei în acest conflict dintre bărbați și femei nu putem să ne situăm pe o poziție de părtinire. În înțelepciunea ei, Maria l-a acceptat pe Iosif ca protector și partener de drum, iar Iosif a dat dovadă de fidelitate și curaj în a-și apăra și ocroti familia. Secretul înțelepciunii lor este că amândoi l-au pus pe Dumnezeu drept centrul vieții lor. Contectându-ne la sursa înțelepciunii și a iubirii, ni se deschid noi orizonturi în care putem vedea că atât femeia, cât și bărbatul au dreptul de a fi respectați cu demnitate.

    • Fereastra spre sens – o călătorie de la trauma de plumb la lumina spiritului

      Timp de citire: 3 minute

      Totul a început cu depresia

      Depresia mi-a ”răpit” o parte semnificativă din viață. Ani de zile am fost în psihoterapie încercând să aflu răspunsul la nefericirea și zbuciumul meu.

       Toți suferim și asta ne face uneori să vedem numai partea rea a lucrurilor. De la psihologi am aflat că oamenii sunt buni în sine. Însă eu eram prea obosită de gânduri și prea preocupată de propria persoană ca să disting esența bună dintr-un om. Vedeam numai la suprafață și simțeam cu adevărat prezența oamenilor numai când mă deranjau. De fapt, în sinea mea, eram convinsă că „omul este lup omului”, după cum spunea Thomas Hobbes.

      Psihoterapeuții au fost ca a doua familie pentru că m-au învățat să mă autoeduc și mi-au oferit instrumente necesare de autocunoaștere.

      În căutarea sensului suferinței

      Dacă te uiți cu atenție în jur poți constata că există două categorii de oameni: în prima categorie intră oamenii pe care suferința îi înrăiește și în a doua categorie oamenii care se ridică deasupra suferinței și o transformă în înțelepciune. Mereu i-am admirat pe cei din a doua categorie. Oare cum reușesc?

      Viktor E. Frankl spunea că suferința te face mai uman în măsura în care îi găsești un sens. Mai degrabă, spunea el, ești bolnav atunci când nimic nu te afectează.

      Ca și alți oameni, pe parcursul anilor, am căutat un sens mai profund al suferinței mele care să nu cadă în extremele unui sistem de gândire fără aplicație practică și nici a pragmatismului ancorat exclusiv în lumea materială.

      De când eram copil m-a fascinat Biblia, însă mult timp l-am înțeles pe Dumnezeu mai mult ca pe o entitate distantă. Mai târziu am înțeles că nu suntem niște insule pustii, că lui Dumnezeu îi place comuniunea, ca dovadă că trăiește în comuniunea Sfintei Treimi, și că nu este străin de suferințele noastre. În creștinism Dumnezeu „îmbracă” natura umană pentru a o ridica la o realitate mai înaltă. Eroul meu spiritual episcopul Robert Barron spunea că, dacă în alte cărți este prezentată aventura omului în căutarea lui Dumnezeu, în Biblie este prezentată aventura lui Dumnezeu în căutarea omului.

      Suferința, potrivit creștinismului, este un efect advers al liberului arbitru. Dumnezeu ne acordă libertatea de a alege, iar a-l alege implică dificultatea de a renunța la egoismul nostru. Însă tocmai această renunțare este ceea ce ne face liberi și fericiți pentru că nu mai trăim în spațiul strâmt al egoului nostru.

      După ce am înțeles aceste lucruri depresia nu a dispărut cu totul, problemele nu s-au dizolvat, însă acum am alți ochi cu care le privesc. Ele nu mă mai îngenunchează, ci au devenit ferestre și uși prin care îl invit pe Dumnezeu în viața mea.

      Care este sensul acestui blog

      Faptul că am găsit un sens în suferință mă ajută să înfrunt mai ușor dificultățile vieții și aș vrea să împărtășesc și cu ceilalți cum am ajuns de la întunericul suferinței și ”plumbul” traumei la lumina înțelegerii și la bucuria de a fi.

      Am structurat conținutul blogului în patru categorii:

      1. Parabolele pe care le compun sunt căi de a ajunge din întuneric la lumină.
      2. Când credința întâlnește psihologia răspunsurile la dilemele noastre sunt mai ușor de găsit și își au rădăcina în eternitate nu doar în lucruri trecătoare.
      3. Prin lentila Evangheliei putem găsi sens realității.
      4. Prin Reflecțiile spirituale vă invit să privim cu ochii spiritului propriile experiențe.

      V-aș fi foarte recunoscătoare dacă ați lăsa un comentariu la ce v-a impresionat fie plăcut, fie neplăcut. Sunt deschisă la păreri diferite și critici constructive. M-ar ajuta și dacă mi-ați spune că, măcar o idee de aici, v-a dat speranță.

      Voi ce credeți: poate fi găsit un sens în suferință?

    • Pilda Fecioarei Maria în aflarea misiunii divine

      Timp de citire: 4 minute

      Născătoare de Dumnezeu

      Primul titlu acordat Fecioarei Maria de către creștini a fost de „Născătoare de Dumnezeu”. Așa este sărbătorită în fiecare an pe 1 ianuarie la catolici.

      Evanghelia după Luca vorbește despre episodul în care păstorii merg să se închine în fața Pruncului din iesle și apoi duc vestea Nașterii lui plini de bucurie și recunoștință față de Dumnezeu.

      De la ego-drama la theo-drama

      Aș vrea să mă opresc asupra a ceea ce evanghelistul Luca spune în acest text: „Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei”(2, 19). Oare la ce medita Maria?

      Episcopul Robert Barron face o distincție foarte interesantă între „ego-drama” și „theo-drama”. „Ego-drama” este ceea ce noi alegem să fim, noi ne făurim singuri destinul, noi suntem în control, noi suntem și regizori și actori și scenariști ai propriei vieți. Dumnezeu e exclus. În „theo-drama”, în schimb, noi avem un rol secundar, iar regia și scenariul sunt semnate de Dumnezeu. Ceea ce trebuie noi să facem este să ne găsim rolul în această „theo-drama”. Cu alte cuvinte, în limbaj creștin, să ne aflăm misiunea. Asta a făcut Maria prin excelență.

      Ea a înțeles că în fața lui Dumnezeu trebuie să abandonezi ego-drama. Totul a pornit de la acele cuvinte adresate Arhanghelului Gabriel, celebrul „Fiat”: „Iată, slujitoarea Domnului: Fie mie după cuvântul tău!” (Luca, 1, 38). Aflarea misiunii îi dă aripi Mariei, i se lărgește orizontul, dobândește sens, scop, capătă putere și profunzime spirituală, o profunzime atât de adâncă încât să încapă Cuvântul lui Dumnezeu căruia i-a dat naștere sub chip de Prunc.

      Ce înseamnă să faci voia lui Dumnezeu

      Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Maria ar fi refuzat această misiune de teama de a nu fi judecată sau marginalizată? Ar fi rămas o femeie cu un orizont strâmt de care nimeni n-ar fi auzit. Făcând voia Domnului, în schimb, Maria a schimbat cursul istoriei. Astfel, după exemplul ei, ar fi frumos dacă am dobândi o încredere de nezdruncinat că Dumnezeu are niște planuri infinit mai bune pentru noi decât avem noi pentru propria viață.

      Asta nu înseamnă că a face voia lui Dumnezeu presupune a ne plimba senini pe un câmp cu flori. A ști însă că nu ești singur în lupta spirituală și că Dumnezeu nu permite răul ca să te piardă, ci ca să scoată din el un bine și mai mare, îți înalță sufletul dincolo de orice întuneric.

      În ce mă privește, încerc să privesc încercările vieții ca pe un „cuptor al Spiritului”. Cu cât boala, neputința sau eșecul mă trag în jos, în măsura în care îmi pun încrederea în Dumnezeu, ele devin o trambulină care mă aruncă în brațele lui.

      Scriind acum, nu mă gândesc la altceva decât să fac voia lui și să fiu o martoră a infinitei lui îndurări și iubiri. Tot episcopul Barron spunea: ”Viața ta nu este despre tine”. Pentru unii, pare ridicol. Pentru alții, înfricoșător. Pentru alții, indiferent. Dar cei care au „gustat” sentimentul de a te abandona în mâinile lui Dumnezeu știu cât de minunat este să privești mișcările libere ale sufletului.

      Iar dacă suferința îi zdrobește pe mulți, abandonul în mâinile lui Dumnezeu îți transformă suferința într-o „chilie” unde sufletul e lămurit prin foc, un foc care nu arde, ci transformă această „chilie” într-un loc luminos, un loc de întâlnire cu Isus.

      Maria – călăuza noastră în aflarea misiunii

      Oare la ce medita Maria în inima ei? Sigur că la misiunea ei și, mai presus de toate, la misiunea Cuvântului întrupat. A face voia lui Dumnezeu nu înseamnă că știi întotdeauna unde te îndrepți. De multe ori ești nesigur, te simți pierdut, ai impresia că Dumnezeu te-a uitat, dar în acele momente îmbrățișarea lui e atât de strânsă încât nu mai e loc de cuvinte.

      Maria s-a sacrificat pentru Cuvântul întrupat și, în același timp, pentru fiecare dintre noi. Și continuă să-și sacrifice „timpul” ei în veșnicie pentru a ne ajuta să ne găsim misiunea așa cum ea și-a găsit-o: printr-o rugăciune adâncă dintr-un suflet plin de pace și încredere în voia lui Dumnezeu.

      Oare tu te-ai gândit în ce dramă joci: ego-drama sau theo-drama?

    • Sfânta Familie – dincolo de aparențe și drumuri periculoase

      Timp de citire: 3 minute

      Pe 28 decembrie 2025 creștinii catolici au sărbătorit Sfânta Familie: Isus, Maria și Iosif. Preoții poartă alb (sau alb-auriu), culoare care se poartă la Paști și la Crăciun și care simbolizează triumful vieții asupra morții și al luminii asupra întunericului.

      Realitatea drumului spre Egipt

      S-ar crede că în Sfânta Familie a fost numai pace, seninătate și bucurie. Însă nu a fost așa. De sărbătoarea Sfintei Familii Evanghelia înfățișează fuga în Egipt. Pentru a salva Copilul de mânia lui Irod, Iosif și Maria se aventurează pe un drum plin de pericole. La vremea respectivă nu existau străzi, autostrăzi, mașini, avioane. Drumurile însemnau risc: în fața hoților, criminalilor, animalelor sălbatice și capriciilor vremii. Este foarte interesant de văzut cum Dumnezeu alege să se nască și să trăiască în însăși inima slăbiciunii și a răutății noastre. Oare nu putea să trimită o armată de îngeri ca să-l ducă pe Isus în Egipt?

      Dumnezeu privește dincolo de aparențe

      Se pare că Dumnezeu are niște căi cam ciudate. Îi place să lucreze în ascuns, dincolo de aparențe spre deosebire de noi, oamenii, care judecăm în cea mai mare parte a timpului tocmai după aceste aparențe: pentru că e mai ușor, pentru că e mai la îndemână, pentru că nu avem răbdare.

      Dintotdeauna am fost „oaia neagră” a familiei. Fie am rătăcit și nu mi-am găsit locul pe nicăieri, fie am avut tot felul de probleme și i-am pus la încercare din toate punctele de vedere. În mare parte a timpului m-am simțit neînțeleasă și am luat distanță. Însă cum lui Dumnezeu îi place să lucreze adânc în inimile noastre, a făcut în așa fel încât să ne privim cu onestitate.

      Uneori suntem mândri: vrem să dăm impresia că suntem bine și nu avem nevoie de cel de lângă noi. Alteori ne folosim de sabotaj: sunt trist pentru că familia mea nu-mi îndeplinește toate dorințele. Mai sunt și momente în care abordăm masca neîncrederii  și atunci au loc rupturi în relații. În fața lui Dumnezeu, însă, toate aparențele dispar.

      Drumul spre Egipt este drumul către inima celuilalt

      Astfel, am descoperit în timp și prin Harul lui Dumnezeu că familia mea a fost pentru mine și Isus și Maria și Iosif. De ce spun asta? A fost Isus pentru că mi-a salvat viața ca eu să învăț în timp să o apreciez. A fost Maria pentru că mi-a oferit căldură. Și a fost Iosif pentru că mi-a protejat fragilitatea.

      Toți am greșit. Dezamăgirile au fost reciproce, dar Dumnezeu, prin căile lui misterioase, ne-a dat curajul să privim unul în sufletul celuilalt și să învățăm să iertăm. Se pare că, uneori, „drumul spre Egipt” este de fapt dificultatea de a ajunge la inima celuilalt.

      În fiecare an în decembrie catolicii sărbătoresc Sfânta Familie pentru că Isus a făcut din familia lui și familia noastră. Fără îndrumarea lor n-am fi putut să ne privim în suflet cu sinceritate, să ne cunoaștem limitele și să ne raportăm la o realitate mai înaltă fără de care viața e atât de seacă și prizonieră a aparențelor.

      Prin urmare, oameni de bună credință, să privim adânc în sufletele noastre unde, așa cum spune Sfântul Apostol Paul, locuiește însuși Cristos care ne poate duce la o viață nouă plină de iubire și iertare.

      „… îmbrăcați-vă deci cu dragoste, cu îndurare, cu bunătate, cu umilință, cu blândețe și îndelungă răbdare! … Însă mai presus de toate acestea îmbrăcați-vă cu iubire, care este legătura desăvârșirii!” (Coloseni 3, 12-14)

    • Vulturul din înaltul cerului

      Timp de citire: 4 minute

      De curând am fost diagnosticată cu coxartroză. Această boală creează dureri care uneori simți că îți taie respirația și îți limitează mișcarea până la repaus absolut. Zăcând în pat, am adormit și am avut un vis. Iată ce s-a întâmplat:

      ”Frumusețe răpitoare”

      Stăteam în pat și îmi simțeam corpul ca și când ar fi fost strâns de o menghină din cauza durerii. Deodată am simțit o adiere de vânt. Mă uit spre fereastră să văd dacă e deschisă. Nu era. Privirea îmi este atrasă de o lumină care se strecura tot mai mult prin tavanul care dispărea încet până când, iată, că în fața mea se desfășoară cerul atât de frumos, curat și albastru.

      Fereastra camerei se deschide, pătrunde lumina și odată cu ea îmi apare stând fix pe pervazul ferestrei un vultur. Era atât de mare încât razele de lumină pătrundeau cu greu în cameră. Ochii galbeni cu pupile negre mă priveau cu răceală, dar în același timp și cu un soi de curiozitate ca și când m-ar fi întrebat: ”Ce faci? Îți plângi de milă?” M-am uitat și eu curioasă la el fiind impresionată de frumusețea lui. Avea capul alb, iar corpul și aripile negre ca o noapte adâncă. Ghearele erau lungi și încovoiate și, privindu-le, m-au dus cu gândul la expresia: ”frumusețe răpitoare”.

      Deși aveam fiori pe șira spinării uitându-mă în ochii lui și la aspectul lui impunător, la un moment dat, am simțit o tentație puternică de a mă apropia de el ca să-l mângâi. În ciuda durerii fac un efort ca să mă ridic din pat, mă apropii de el, dar el își îndreaptă capul către cerul care topise tavanul, își întinde aripile, își ia zborul și începe să planeze deasupra camerei mele continuând să mă privească.

      Între abis și înălțimi

      Brusc mi-a venit ideea de a imortaliza momentul că doar nu vezi în fiecare zi un vultur planând deasupra camerei tale pe cerul care tocmai a făcut tavanul să dispară. Mă duc spre birou, mă așez, iau un pix și o foaie și încep să descriu imaginea uimitoare care tocmai se desfășura în fața ochilor mei.

      La un moment dat simt cum podeaua se cutremură și începe să dispară lăsând doar porțiunea unde mă aflam eu la birou. Mă uit în jos și văd o prăpastie atât de adâncă încât uit de mine și simt doar un aer cald care vine din adâncime. Aud zgomot de aripi, vulturul începe să se înalțe tot mai mult spre cer iar privirea mea devine atât de agilă încât pot să-l văd în cel mai mic detaliu chiar dacă se îndepărtează de mine tot mai mult.

      Dintr-odată îmi vine în minte ce spunea Sfântul Apostol Paul: ”Suntem apăsați de necazuri din toate părțile, dar nu striviți; … doborâți, dar nu uciși” (2 Corinteni 4:8-9). Cu cât vulturul se înalță, cu atât privirea mea devine tot mai ageră și îl însoțește. Cu cât el se înalță trăgând după el privirea mea, cu atât simt că durerea începe să dispară și lasă loc unei senzații plăcute de fascinație și libertate.

      Pace în furtună

      Pe cer însă, încep să se adune nori negri, iar vântul devine tot mai puternic. O ploaie torențială începe să cadă din nori. Furtuna se dezlănțuie, dar vulturul nu-și pierde echilibrul, nu se ascunde în stânci, ci continuă să zboare, iar vântul puternic îl împinge dincolo de nori acolo unde cerul este curat și albastru.

      Mi-am adus aminte de somnul liniștit al lui Isus în corabia aflată pe marea învolburată pe timp de furtună. Pacea vulturului era la fel ca pacea lui Isus, netulburate de furtuna amenințătoare știind că ea este un imbold pentru a-și înălța și mai mult spiritul. Într-o ”furtună” asemănătoare a fost regele David când spunea: ”Chiar dacă ar fi să umblu prin valea întunecată morții, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine, toiagul și nuiaua ta mă mângâie”(Psalmul 23(22)).

      Realitate cu aripi

      Vulturul se înalță tot mai sus, însă ochii mei obosesc, îi închid și mă trezesc în camera mea. Încerc să mă mișc, dar simt ascuțimea durerii. Mă uit în sus și văd tavanul, mă uit spre fereastră și o văd închisă, mă uit la ceas și văd că secundarul se mișcă cu o precizie sfidătoare. Fac un efort să mă ridic, ajung în fața oglinzii și rămân perplexă: părul meu era alb, iar în locul mâinilor îmi crescuseră aripi negre.

    • Cum am ieșit din piatră seacă

      Timp de citire: 6 minute

      Un sculptor misterios

      Av-Yotzer este un sculptor care nu a cunoscut faima fiind cunoscut doar de familie și câțiva prieteni. Un bărbat între două vârste care arată neschimbat de când îl știu. Uneori pare că se uită prin tine, alteori pare că se uită până în adâncul sufletului tău unde nimeni nu poate pătrunde. Locuiește pe strada Eden, numărul 3, în inima orașului. Casa lui are o arhitectură care amintește de perioada renascentistă. Partea de jos a casei este din piatră brută, însă pe măsură ce se înalță piatra devine tot mai fină și șlefuită. Ușile de la intrare sunt înalte, având în fața lor o cupolă susținută de două coloane. Casa este construită în jurul unei curți interioare pătrate, departe de zgomotul străzii unde Av-Yotzer își are atelierul de creație.

      L-am cunoscut personal de curând când, fiind în convalescență după o operație, soțul meu l-a rugat să-mi sculpteze un înger pentru colecția mea. A sculptat un înger așezat în genunchi cu ochii închiși și mâinile împreunate ca pentru rugăciune. L-am așezat pe noptiera de lângă patul meu și de câte ori îl privesc simt că durerea cauzată de boală nu mă mai apasă așa de tare și îmi pot împreuna și eu mâinile în rugăciune.

      Pentru a uita de durere, într-o zi mi-a venit ideea de a merge la Av-Yotzer pentru a-l asista la procesul de creație. Dintotdeauna m-a fascinat modul în care sculptorii dau formă unor pietre brute. L-am întrebat pe Av-Yotzer dacă e de acord și m-a invitat în atelierul lui fără să stea pe gânduri. Mai târziu, în timp ce lucra, am realizat că și uitase de prezența mea acolo.

      Misterul din atelierul de creație

      O piatră de marmură aproape de înălțimea lui Av-Yotzer se afla în mijlocul curții interioare. Avea o formă brută, însă planurile lui nu le cunoșteam. Nu mi-a spus ce operă vrea să șlefuiască în acea piatră. Lângă piatră se afla o masă cu tot felul de instrumente de care are nevoie un sculptor. Se uită cu atenție pe masă, alege o daltă grea și ascuțită apoi începe să analizeze piatra din toate unghiurile. Se oprește la un moment dat, fixează un punct pe piatră și cu multă răbdare și atenție începe să cioplească.

      Prima lovitură de daltă m-a făcut să îngheț. Nu atât zgomotul daltei cât un strigăt de durere care se auzea chiar din interiorul pietrei. Frica m-a paralizat. Am refuzat să cred că strigătul se aude din interiorul pietrei și m-am consolat cu ideea că vine din altă parte. Fiecare lovitură de daltă aplicată pietrei de către Av-Yotzer declanșa un strigăt de durere.

      Un amestec ciudat de curiozitate și frică m-a ținut lipită de scaun și am rămas cu ochii ațintiți la Av-Yotzer și piatră uitând de noțiunea timpului. Strigătele venite la fiecare lovitură de daltă nu păreau să-l deranjeze pe artist care își continua munca cu o răbdare infinită. Praful, zgomotul și oboseala datorată efortului păreau că nici nu-l ating în timp ce își calcula cu precizie loviturile și cioplea piatra.

      Sufletul din piatră

      Pe înfățișarea lui se citea o determinare de fier și o siguranță că ceea ce va scoate din piatra de marmură va fi o capodoperă. Totuși, mă întreb, poate că Av-Yotzer știe ce face, dar eu nu înțeleg unde vrea să ajungă și, mai ales, nu înțeleg de unde vin strigătele astea. La un moment dat îmi fac curaj și-l întreb:

      • Av-Yotzer, de unde vin aceste strigăte?
      • Din piatră, îmi răspunde el impasibil.
      • Nu înțeleg, Av-Yotzer, cum poate o piatră să strige? Este împotriva legilor naturii. Numai oamenii au glas, îi spun eu intrigată.
      • Dacă ai răbdare, vei înțelege.
      • Av-Yotzer, eu am răbdare, dar dacă e un om înăuntru și strigă de durere cum putem fi nepăsători fără să facem ceva să-l ajutăm?
      • Nu putem să-l ajutăm dacă nu dăm piatra la o parte, iar pentru asta e nevoie de atenție și răbdare pentru că o lovitură greșită de daltă îi poate curma viața.
      • Bine, Av-Yotzer, dar acum a ajuns omul ăla în interiorul pietrei?
      • Printr-un proces lung. Piatra s-a depus treptat pe corpul lui.
      • Și cum de are aer? Îl întreb eu.
      • S-a anesteziat ca și carașul auriu care supraviețuiește fără oxigen sub gheața apei.
      • Ciudat, îi răspund eu. Din ce cauză s-a depus piatra pe corpul lui?
      • Primul strat care s-a depus pe corpul lui a fost din cauza fricii. Oamenii care trebuiau să aibă grijă de el, l-au abuzat. Apoi, a urmat mândria. Trăind izolat, a crezut că este un om special, mai presus de ceilalți. Atunci a crezut că tot ceea ce este în jurul lui i se cuvine și a căzut în libertinaj. Având totuși o fărâmă de conștiință s-a oprit, dar, curând, a căzut în deznădejde. Ăsta e stratul cel mai gros. Fiind atât de închis în sine, a devenit invidios pe realizările celorlalți. Refuzând pârghiile pe care i le-am întins pentru a-l salva, a alunecat în lene și acolo a rămas.
      • E uimitor, Av-Yotzer! Sunt foarte curioasă cum va arăta acel om după ce vei da jos toate straturile.

      În oglindă

      Av-Yotzer s-a cufundat din nou în tăcere și, uitându-mă atent la piatra de marmură, am observat că începe să capete contur și să iasă în relief detalii ale unui chip uman. Era un chip uman care, în mod ciudat, mi se părea familiar. Și, iată că, la finalul procesului de șlefuire, vaga mea senzație de familiaritate se transformă în uimire și uimirea se transformă curând în șoc. Ca și când mi s-ar fi pus o oglindă în față. Statuia reprezenta o femeie îmbrăcată într-o rochie de mătase aurie așezată pe un fotoliu. La fel ca mine! Apoi mă uit la trăsăturile feței: ochii mari, căprui, nasul rotund, buzele bine conturate. Părul ondulat, de culoarea ciocolatei. Nu știu cât a ținut starea de îngheț, dar la un moment dat simt că încep să primesc aer și-l întreb pe Av-Yotzer:

      • Av-Yotzer, cum e posibil? Femeia pe care ai scos-o din marmură sunt chiar eu!
      • Încă nu am terminat procesul de șlefuire, îmi spune Av-Yotzer. Mai sunt câteva detalii care vor face diferența, iar suflarea mea îi va da viață.

      Abia revenindu-mi din șoc îl întreb contrariată:

      • Și care sunt aceste detalii?
      • Ei bine, îmi spune el, frica am transformat-o în curaj, mândria în smerenie, libertinajul în libertate, deznădejdea în speranță, invidia în compasiune, iar lenea în hărnicie.

      Uitându-mă în ochii lui constat că, în timp ce vorbea, mă privea cu o infinită tandrețe. Apoi spune:

      • Așa te-am creat dintru începuturi, dar te-am lăsat liberă să alegi ce vei face. După ce voi termina de finisat, această femeie va rămâne o statuie pe care o poți lua acasă. Te voi lăsa din nou liberă ca, după modelul ei, să-ți îndepărtezi singură straturile care te țin captivă. De la mine ai suflarea de viață și îți e suficient.

      ”Voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne”. (Iezechiel 36:26)

    • Cum îl primesc pe Isus – meditație la ”Meditații”.  Ce scot din inima mea?

      Timp de citire: 5 minute.

      De curând, Părintele I. mi-a recomandat un text scris de Monsenior Luis Maria Martinez. Sunt trei meditații compuse sub titlul ”Cum să primim pe Isus care vine”. Aceste meditații sunt de o profunzime și o căldură irezistibile care m-au pus pe gânduri serios referitor la cum îl primesc eu pe Isus în inima mea.

      Monsenior Martinez spune că trebuie să fim un ”Betleem complet” pentru a-l putea primi pe Isus. Adică umilința staulului, fidelitatea lui Iosif și iubirea maternă și tandră a Mariei. Mi s-a părut că cere prea mult. Un ”Betleem complet”?! N-am putea să ne alegem? Ei bine, autorul spune că nu. Trebuie să fim ”compleți”.

      Victimizare și liberul arbitru

      Crăciunul se apropie, Isus vrea să se nască și a ales inima mea. Cum o pregătesc? Ce aș scoate din inima mea ca să-i fac loc lui Isus? Având în vedere că până acum m-am definit numai prin diagnosticele primite de la medici, poate că primul lucru pe care ar trebui să-l scot din inima mea este victimizarea. Nu-mi neg suferința, nu o ascund, ci încerc să o înțeleg și să conviețuiesc cu ea. Nu suntem perfecți, Dumnezeu nu ne iubește pentru că suntem perfecți, ci, așa cum spune Monsenior Martinez, el este atras de ”mizeria” noastră. De ce? Pentru că poate transforma ”gunoiul” nostru în aur.

      După cum remarca Silvano Fausti, una dintre minciunile șarpelui a fost că Dumnezeu îi este dușman sau competitor omului. Însă unul dintre lucrurile pe care ni le-a demonstrat Isus cu claritate este contrariul: Dumnezeu este iubire, iar a iubi înseamnă a dori binele celuilalt. Prin urmare, chiar dacă există atâta suferință în lume, Dumnezeu a pus un dar de mare preț în noi: liberul arbitru. Poate că boala îmi limitează capacitatea de mișcare, dar nu capacitatea de gândire. Așadar, în loc de paiele aspre din ieslea de la Betleem, eu pun durerea mea sub Isus, iar victimizarea o dau afară și așa am câștigat loc. Este un loc umil, e adevărat, dar dacă lui Isus îi place i-l dăruiesc.

      Nevoia de control și voia lui Dumnezeu

      E ușor? Nu. Aș vrea ca lucrurile să fie exact ca la carte sau conform standardelor mele de perfecțiune. Asta înseamnă să mă situez pe o treaptă superioară lui Dumnezeu. Nu ar fi ceva ieșit din comun având în vedere că ne place să ne considerăm regizori, scenariști și actori principali ai propriei vieți. Eu sunt în control, eu sunt arhitectul propriei mele vieți. Până la proba contrarie, spre exemplu, când ne lovește o boală și plângem cu lacrimi de crocodil în fața Crucifixului. Așadar, m-am hotărât ca nevoia de control să o dau afară din inima mea și să-l învelesc pe Isus cu fidelitatea față de voia lui Dumnezeu.

      Dar care este voia lui Dumnezeu? L-am întrebat de curând pe Părintele I. și m-a ”trimis” la Decalog. De iubirea față de Dumnezeu depinde tot. Dacă tot ce am (atât de puțin!) îi ofer lui Dumnezeu, el poate transforma acel puțin într-o revărsare de har. Când considerăm că voia noastră este prioritară, când considerăm că planurile noastre de viață sunt mai importante, când considerăm că noi suntem centrul universului, pierdem acea legătură cu Harul care ne ridică din micimea și mizeria noastră la o realitate mult mai înaltă pe care nici nu o putem imagina fiind atât de limitați. Așa a făcut Dumnezeu cu Maria. Ea a pus deoparte planurile, dorințele, visele pentru viața ei și a acceptat să urmeze planul lui Dumnezeu. Să reflectăm la asta: Oare care a fost rezultatul ascultării ei înțelepte? O nouă creație. Isus a șters cu buretele trecutul nostru traumatizant, nu cere plată pentru greșelile noastre și în loc de ideea noastră de dreptate încrâncenată el a pus milostivire.

      Egoismul și chipul lui Dumnezeu în aproapele meu

      Așadar, ce mai pot scoate din inima mea pentru a-i face loc lui Isus? Oare cum ne putem exprima iubirea față de Dumnezeu decât așa cum a făcut Maria? Prin urmare, pot să scot ambiția de a considera că ceea ce știu eu este mult mai înțelept decât Dumnezeu care este Înțelepciunea însăși.

      Mai este totuși ceva în ”încăperea” inimii mele care ocupă spațiul inutil și care nu i-ar plăcea lui Isus: egoismul. Dumnezeu nu-mi cere să fac voia lui pentru a-i satisface orgoliul de Dumnezeu atotputernic. Trebuie să avem încredere că Dumnezeu este infinit mai inteligent decât noi. Nimeni altul decât el nu are o imagine de ansamblu mai completă asupra lumii. Prin urmare, dacă îl iubesc pe Dumnezeu, așa cum a făcut Maria, fac voia lui.

      Dar trebuie să conștientizez în același timp că Dumnezeu nu ne-a creat și nu ne vrea ca niște insule izolate într-un ocean. Isus a spus la un moment dat: ”Cum poți să spui că nu îl iubești pe fratele tău pe care-l vezi, dar îl iubești pe Dumnezeu pe care nu-l vezi?”. Remarc aici un alt lucru pe care-l dau afară: ipocrizia. Dumnezeu ne-a creat după chipul și asemănarea sa. Prin urmare dacă îl iubesc pe el, iubesc și chipul lui în aproapele meu. Prin urmare: iau notă de prezența lui, îl ascult, îl înțeleg, îl ajut, îl iert, îl compătimesc, îi respect opinia, iar ceea ce mă depășește încredințez în mâinile Domnului.

      ”Betleem complet”

      Ca să revin la ideea Monseniorului Martinez despre ”Betleemul complet”, se pare că dacă am reușit să scot victimizarea, nevoia de control, ambiția, egoismul și ipocrizia, s-a făcut suficient spațiu pentru simplitate, fidelitate și iubire, exact ce-i place lui Isus.

      Oare tu, cel care citești, ce lucruri ai scoate din inima ta dacă Isus ar veni astăzi și ți-ar spune: ”Vreau să mă nasc în inima ta. Pregătește-mi un loc curat”?

    • Deșertul și vocea Adevărului

      Timp de citire: 4 minute

      Un om rătăcea în deșert într-o zi toridă de vară. Furtuna de nisip acoperise toate drumurile și nu mai avea niciun indiciu unde se afla sau unde se îndrepta. Încerca să privească în jur, dar nisipul îi intra în ochi și nu putea vedea nimic. Ca prin minune, furtuna începe să scadă în intensitate, vântul se domolește, iar marea de nisip se desfășoară în jurul lui acoperind orice urmă care l-ar fi putut duce spre casă.

      ”Acum ce fac? Încotro mă îndrept? Care e direcția care mă poate duce spre civilizație? Oare ce distanță va trebui să parcurg? Nu am apă, nu am mâncare. Cât voi supraviețui? Sau, mai bine spus, voi supraviețui?” Aceste întrebări l-au măcinat pe om o perioadă. Apoi, se ridică brusc: ”Orice direcție e mai bună decât să stau pe loc!”, își spune.

      Și pornește la drum pășind anevoios prin marea de nisip. Privind în jurul lui, îi vine în minte fără să vrea o clepsidră. Timpul se scurge ireversibil, iar nisipul care se strecoară în clepsidră îi dă fiori pe șira spinării.

      Soarele începe încet încet să se îndrepte spre apus. ”În curând, seara se va lăsa în deșert. Ce voi face?”, gândea el. Căldura și oboseala îl fac să se oprească. ”Mă odihnesc puțin, apoi voi porni din nou la drum”.

      Se așază pe nisip, respiră adânc, își întinde picioarele și ochii îi rămân ațintiți în nisip simțind cum un vid interior îl cuprinde.

      La câțiva pași în fața lui nisipul începe să se miște. ”O nu!”, își spune. ”Începe din nou furtuna?” Dar iată că din nisip începe să-și facă apariția un șarpe în a cărui piele aurie se reflecta soarele, dând impresia că este aur mișcător.

      Omul simte că transpirația de pe el începe să se transforme în gheață, sângele în vene la fel, pupilele se dilată și tot ce mai simte este inima care amenința să-i sară din piept.

      Dar asta nu-i toată surpriza. Șarpele își înalță capul, îl privește fix, deschide gura și … începe să vorbească:

      • Ți-e frică, așa-i?

      Tăcere…

      • Te chinuie îndoiala dacă sunt un produs al imaginației tale sau sunt real. E simplu. Încearcă să te miști și vei afla.

      Tăcere…

      • Îmi pare rău de tine că te-ai rătăcit aici, dar aș putea să te ajut. Îți pot arăta direcția corectă. Nu mai e mult de mers. Însă vreau ceva în schimb. Ce îmi dai?

      Tăcere…

      • Știu că te gândești acum la ce ai putea să îmi dai numai ca să scapi. Îți spun eu dacă tu nu vorbești: vreau viața fratelui tău. Știu că e medic și a sacrificat mulți frați de-ai mei luându-le veninul ca să-l folosească la medicamente. Ce zici? Ții la viața ta?

      Omul își face curaj, își mișcă mâna dreaptă și o duce ușor către piept, apoi către gât unde purta un lănțișor cu cruce. Strânge crucea în mână, își deschide gura și cu mare greutate începe să spună ”Tatăl nostru…”

      Șarpele își înalță capul și mai sus și îi spune:

      • Chiar crezi în poveștile astea? Iată, eu stau în fața ta, sunt real, dar Tatăl tău unde este? De ce nu te salvează? Hai să-ți spun o poveste: se spune că în vechime un tată și-a dezmoștenit fiul pentru că era gelos pe inteligența și frumusețea lui. Chiar crezi că un asemenea Tată te va salva?

      Din palid, omul începe să devină roșu de furie.

      • Până când îți voi mai suporta minciunile, șarpe? Deșertul nu este un loc de pierzare pentru mine. Acum mi-am dat seama cu adevărat cine sunt și ce e cel mai important în viață. Tu spui povești, dar eu îți voi spune adevărul: cel care a luat veninul fraților tăi, a demascat minciuna și a adus adevărul, iar cu acest adevăr a vindecat rănile fiilor acelui Tată despre care tu vorbești. Nu gelozia l-a făcut să te dezmoștenească, ci nebunia ta. Spui că ești real, dar ochii minții pot înșela dacă ne luăm după aparențe. Pe Tatăl îl văd cu inima care este parte din inima lui. Dacă m-ar înșela pe mine, s-ar înșela pe sine. O împărăție dezbinată în sine nu rezistă. Și, în final, Fratele meu care a smuls veninul fraților tăi, l-a smuls și pe al tău. Ești neputincios, șarpe!

      Atunci omul s-a ridicat cu curaj, a prins șarpele de gât și de coadă, l-a ridicat deasupra capului și l-a aruncat în depărtare.

      Ce s-a întâmplat mai departe cu omul nu se știe, dar chiar dacă a mai rătăcit prin deșert, adevărata Cale din inima lui o cunoștea. Adevărul l-a eliberat de frică și a înțeles că viața lui e prețioasă pentru Tatăl.